Claudiu

A trecut un an de când am arătat impostura celor care fac subiectele la bacalaureatul de limba română, creînd o industrie naţională de învăţat pe de rost lucruri absurde şi contribuind la proastele rezultate în testul OECD PISA, unde conducem detaşat în topul celor care ştiu să citească, dar nu înţeleg ce citesc. Evident, din cauza orientării greşite a programei spre educarea copiilor să devină nişte critici literari de ţară bananieră, nu nişte cetăţeni critici de ţară membră UE. Nu s-a schimbat nimic, şi zilele astea alte subiecte din acelaşi coş au fost extrase de aceiaşi anonimi a căror identitate e protejată de minister, indiferent cine îl conduce. La Facultatea de Litere din Bucureşti mi s-a spus că ei au încercat să protesteze, dar fără succes. Şi, mai nou, ministerul le-a luat din mână şi examenul de definitivat, că aşa ne descentralizăm noi, invers, luăm procesele transparente şi organizate subsidiar şi le transformăm în unele opace şi centralizate. M-aş fi aşteptat ca în acest an, de exemplu când s-a luat decizia asta (înainte de schimbarea de guvern) să pornească în România o mişcare puternică de reformat felul în care sunt predate limba şi literatura.

Dar, ca de obicei, minus acest protest tăcut al celor de la Litere, nu s-a întâmplat nimic şi reforma a continuat paralel cu subiectul principal, identificat de doi tineri experţi SAR, Corina Murafa şi Claudiu Ivan într-un studiu pentru Banca Mondială, ca „un sistem educaţional şi ineficace, şi inechitabil” ( http://www.sar.org.ro/murafa-ivan/ ).

Asistăm de ani de zile la creşterea de facto a analfabetismului în şi prin şcoala românească. Nu exagerez, vreo jumătate din cei care îmi scriu din ţară zilele astea, unii publicişti celebri, despart „ţi” de la persoana a doua plural a verbului, de genul „Da-ţi-vă seama măcar în ceasul al doisprezecelea că intoleranţa dvs faţă de Băsescu a adus la putere un monstru mult mai mare”, sau „Mă bucur că da-ţi dreptate unei afirmaţii de mult făcută de mine pe blogul meu personal”. Ei, cine poate rezista unor asemenea mesaje! Merită toată lauda corectoarele de la gazetele intelectuale care duc în spatele lor povara din ce în ce mai grea a unei generaţii de publicişti tineri semialfabetizaţi. Eu nu am văzut asemenea patologie ortografică la începutul anilor nouăzeci. Nu mai vorbesc de stil, a devenit excepţional să găseşti pe cineva sub 35 de ani care să poate să scrie fluent, eu am căşunat pe d. Stanomir cu „Saltul către viitor al revoluţiei este anticamera unui viitor populat de rebuturi şi gesturi prometeice eşuate”, dar fenomenul e foarte răspândit. Subiectele de anul acesta la bacul de limba română, proba „olimpică”, sună aşa „Menţionează 2 mărci lexico-gramaticale ale subiectivităţii prezente in textul citat.”. Nu mai întreb ce înseamnă olimpic la română, mi se pare cam oximoronică exprimarea, olimpic fiind un atribut universal, ori dacă înţeleg bine aici în finală sunt românii cu românii. Dar ce gen de competenţe are cineva care aplică această cerere de examen la un poem de Nichita Stănescu?

Credeţi că o să ia prix Femina étranger sau premiul pentru scenariu la Cannes ? De aia nu iau nimic. Aşa, anecdotic, vă pot spune că frate-meu părea o cauză cu totul pierdută la 18 ani pentru orice formă de literatură, şcoala reuşise, cu Despot Vodă şi subiectele învăţate pe de rost la BAC, să îl îndepărteze cu totul. Noroc, dacă pot spune astfel, că o hepatită la 19 ani l-a scos din circuitul sportiv vreun an şi profitînd că nu avea ce face i-am dat un Vonnegut jr. A mers. Am trecut apoi la Castelul lui Kafka. A mers şi asta. Pe urmă un Salinger. Pe urmă Crimă şi pedeapsă. Şi aşa, încet-încet, am făcut în doi ani un cocktail neortodox, circumscris de gustul lui la un spaţiu istoric foarte restrîns din istoria literaturii, cu un mare grad de abstracţie, dar una understated, cum se spune în engleza mai bogată ca româna, care au făcut ca la 21 de ani Cristi să parcurgă destule titluri fundamentale şi să dezvolte un stil literar propriu, cel mai îndatorat, probabil, Americii lui Kafka, romanul pe care l-a învăţat pe de rost, adică un stil minimalist în care însă şi cel mai banal fapt pare să aibă semnificaţii ascunse. Asta l-a făcut un autor popular la Opinia studenţească, unde l-am dus mai tîrziu. Mulţumesc Facultăţii de limbă engleză din Iaşi că nu a stricat cu nimic acest stil, le-ar fi venit greu avînd în vedere că nu petreceau timpul citind Shakespeare sau Milton cu studenţii, ci făcând lingvistică avansată, din aceea care se uită a doua zi după examen.

Enfin, totul a fost un accident istoric, şi nu mă îndoiesc că tinerii educaţi de acad. Eugen Simion şi compania după mari eforturi vor lua premiul pentru aspiraţii Nobel nesatisfăcute timp de un secol – dacă nu se descurajează. Am uitat să spun că sub ministeriatul lui Cătălin Baba s-a dus la bun sfîrşit campania SAR de introducere a literaturii universale în programa de liceu. De mai multe ori m-am plîns colegului meu Cristi Hatu, devotatul promotor, că această campanie, iniţiată de nişte părinţi disperaţi cu calitatea învăţămîntului, e absurdă, că trebuie să facem o singură campanie pentru democratizat programa, şcolile să abordeze cît mai variat literatura şi noi să controlăm doar competenţele de exprimare şi limbă a elevilor la absolvire prin teste standardizate. Ca să vedeţi cum e România, succesul a constat în a recunoaşte că de fapt asta e deja posibil, nu scrie nicăieri că e interzis. Spectrul bacalaureatului şi al subiectelor unice absurde scrise de industria de meditat face ca nimeni să nu aibă curaj să abordeze mai liber programa şi să predea literatură universală. Că veni vorba, am aflat că la cea mai prestigioasă catedră de română din străinătate, la School of Slavonic Studies de la UCL, Londra, Făclie de Paşte de Caragiale e dintotdeauna în programă. Numai la noi o evităm cu grijă.

Ca atare argumentul meu pe scurt e următorul: impostura academică la români este o industrie de masă şi doar printr-o mişcare de masă se poate rezolva. La capitolul integritate academică, peste jumătate din universităţile româneşti au fost sub medie (tot de ele trasă în jos) în clasamentul Coaliţiei pentru Universităţi Curate. Plagiatul e forma cea mai vicioasă, dar, sincer, chiar lucrările neplagiate nu merită să capete titlurile pe care le capătă.

Mugur Ciuvică, ca răspuns la plagiatele USL, a scos teza Codruţei Kovesi, care reproducea şi ea, în partea teoretică, pasaje lungi din teoria preexistentă, a unora de la Colegiul de apărare sau pe acolo. Asemenea pasaje, mai ales în partea de teorie, se pot găsi în majoritatea lucrărilor de doctorat (la Cantemir sau Oradea văd că se practică copierea integrală). Dar mai ales ce m-a frapat pe mine a fost sărăcia conceptuală a acestei teze de doctorat (chiar dacă despre trafic de persoane). Nu e de mirare, am ţinut prelegeri la INM şi am văzut că zeci de judecători în devenire nu pot răspunde la întrebarea „cine este filosoful din domeniul dreptului care v-a influenţat cel mai mult gândirea”. Cum asta nu se studiază la Drept deloc, multe doctorate în Drept sunt sub-teoretice (barbarism academic – under-theorized), în realitate mi-e neclar de ce sunt considerate lucrări academice. În general definiţia de academic devine o necunoscută, sau nu se explică de ce un teolog propagandist al Bisericii Ortodoxe scrie despre „impostura academică” pe un site de ştiri de azi?

Diferenţele dintre universităţi de stat şi private, şi dintre o universitate de zero stele ca Oradea (locul ideal de recrutat un ministru al educaţiei) sunt, din păcate, de grad şi nu de fond (size, not kind). De asta efortul, bine intenţionat al lui Daniel Funeriu de a curăţa impostura academică sau fabricile de diplome nu avea mari şanse de succes pe calea propusă de el, impostura tăind prin fiecare universitate şi departament şi nu se poate face nimic dacă ne-impostorii nu se organizează contra celorlalţi. Aţi auzit cumva de vreo mişcare a societăţii civile la Universitatea Cantemir, unde predau Corina Dumitrescu şi Elena Udrea, sau poate la Universitatea din Oradea, de vreo demonstraţie cu pancarte pe care scrie „NU suntem toţi plagiatori”, „Afară cu plagiatorii din universităţi”, şi aşa mai departe? Din câte am auzit (când era prea tîrziu), unii şi-au avansat carierele folosind chiar CUC ca formă de şantaj, ca un coleg din societatea civilă pedelistă care a ajuns profesor la o facultate de ştiinţe politice fără nici o lucrare, argumentând că în ştiinţe umane munca culturală ţine loc de, şi profitînd că şefului lui îi era frică de noi şi a preferat să-l împace cu o avansare. Cu alte cuvinte, şi reforma a devenit, imediat, de cum m-am întors cu spatele, o strategie de negociere pentru avansarea altui grup, la fel de impostor ca şi cel vechi. Aah!

Marţi noaptea, citind New York Times online, cel mai prestigios ziar american, am găsit o relatare despre munca ştiinţifică a lui Liviu Giosan, un academic român din America, biolog marin. Ce potenţial au românii, şi evident dacă rămînea acasă nu făcea el lucrarea asta o mie de ani. Dar citind ştirile, în acelaşi timp cu propunerea lui Mario Monti de a suspenda câţiva ani fotbalul din Italia până se reorganizează pe baze necorupte mi-am dat seama ce avem de făcut. O ţară vecină nouă face deja. Avem miniştri plagiatori şi comisii întregi de acreditare aproape fără nici o citare internaţională (vedeţi dreptul, istoria). Nu cred că dl. Giosan, care face muncă civică la Ad-astra, ar putea lua la mână toate titlurile din domeniul lui să le verifice. Dar sigur ar putea pe acest domeniu să ne spună care ar trebui să fie criteriile pentru profesor, conferenţiar, doctor. După asta acordăm trei ani de graţie tuturor ca să corespundă acestor criterii (că altfel în reforma Funeriu doctorandul trebuia să publice în jurnale unde îndrumătorul lui nu ar fi reuşit niciodată), şi verificăm răspunsurile (treabă pur birocratică), iar cine nu ajunge la standarde pleacă. Găsim un academic român cu maxim număr de citate internaţionale pe fiecare domeniu să ne facă grila de evaluare. Mă tem însă că în unele domenii o să trebuiască să dăm afară masiv. Poate chiar în unele secţii ale Academiei, unde zilele astea sînt republicate discret volume refăcute după eliminarea unor plagiate.

Fantezist? Nu. E simpla probă dacă majoritatea corespunde standardelor de integritate academică, şi atunci va face un efort să se cureţe, sau dimpotrivă. Şi atunci nu mai contează pe cine puneţi ministru sau ce legi daţi. Vorba bancului, atunci v-aţi ars.

Articol preluat de aici.