La dreapta, la stanga sau la mijloc, mizeria se vede la fel. A uita e normal, dar a infiera cu manie proletara ceea ce au facut altii si a uita rapid ceea ce faci tu, doar pentru binele natiunii mi se pare curata ipocrizie. Ipocrizie,  care a fost ridicata la nivel de arta de PSD si a fost definitivata de PD-L.

Promisă în campaniile electorale din ultima vreme, reforma clasei politice a început, totuşi, în urmă cu vreo trei ani şi s-a intensificat în 2009, cînd a culminat chiar cu constituirea unui nou grup parlamentar, cel al „independenţilor“. Spun „totuşi“ pentru că, tributari unui idealism păgubos, care ne face să asociem ideea de reformă cu o transformare profundă şi benefică a politicului, există riscul să ignorăm schimbarea revoluţionară ce se petrece sub ochii noştri, schimbare girată de la cel mai înalt nivel. E vorba, desigur, despre reconsiderarea (de fapt desconsiderarea) unor concepte precum principialitatea, loialitatea, consecvenţa, căzute în desuetudine şi ridiculizate de toţi apologeţii puterii reînvestite. Într-o ţară în care aleşii noştri îşi schimbă partidul mai des decît lenjeria intimă, a rămîne consecvent unor principii sau, şi mai rău, unui partid care a adunat mai puţine voturi e suspect, e degradant, e de-a dreptul jignitor. În contextul nou creat după 6 decembrie, cei care se încăpăţînează să nu participe la guvernare dau dovadă – în opinia unui scriitor contemporan – de o „insanitate psihologică întristătoare“, fiind animaţi, în mod evident, de ură.

Nu vreau să vorbesc acum despre pseudoargumentele invocate de reprezentanţii partidului prezidenţial şi de locatarul de la Cotroceni pentru a justifica politica agresivă de racolare a unor parlamentari, primari, directori de deconcentrate sau funcţionari publici. Nu e de mirare că unor politicieni care n-au avut nici o problemă să treacă brusc de la stînga la dreapta spectrului politic li se pare normal să le ceară altora să facă acelaşi lucru. Au uitat (doar „şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti“) că, pînă acum cinci ani, acuzau vehement la partidul aflat atunci la putere acelaşi tip de presiune. La fel de „normală“, probabil, este şi întreţinerea confuziei între independenţă şi obedienţă – în traducere liberă, cu cît eşti mai dispus să faci servicii Puterii, cu atît eşti mai independent, căci gradul de „independenţă“ se măsoară în calitatea serviciilor aduse celor de la Putere. Din punctul meu de vedere, neliniştitoare şi profund dezamăgitoare sînt reacţiile unor persoane pe care le apreciez şi cărora le respect dreptul la opinie, chiar şi atunci cînd divergenţele de idei sînt considerabile. Pentru că nu diferenţele de gîndire sînt de natură să contrarieze – ce plictiseală enormă ar fi dacă toţi am gîndi la fel –, ci modul în care discursul public al unora dintre reprezentanţii intelighenţiei autohtone se pliază, stilistic şi tematic, pe retorica propagandei de partid.

Restul aici

Tags: clasa politica, mizerii, reforma