Claudiu

Un scurt istoric in conflictul oseto-georgian si declinul URSS-ului, iar dupa aceea urmeaza o analiza destul de interesanta dupa parerea mea!

Scurta incursiune istorica in conflictul oseto-georgian

Intâmplător sau nu, anii în care Georgia a luat decizii vizând, în ultimă instanţă, ieşirea de sub sfera de influenţă a Rusiei au fost marcaţi fie de conflicte cu Osetia de Sud sau cu Abhazia şi Adjara, fie de conflicte politice. La summitul NATO din România a fost luată în discuţie şi aderarea Georgiei, în timp ce aderarea la Uniunea Europeană este privită de autorităţile georgiene ca o prioritate. Aparent fără nici o legătură, zilele acestea sunt marcate de lupte violente în Osetia de Sud, regiune care depune un efort deosebit pentru a obţine, după modelul Kosovo, recunoaşterea internaţională a independenţei. O cerere în acest sens a fost trimisă, pe 4 martie 2008, către NATO, ONU, Uniunea Europeană şi către marile state ale lumii, marcând o nouă etapă într-o luptă care, spre deosebire de „precedentul Kosovo“, nu are un subsidiar religios, purtându-se între fraţi creştini ortodocşi.

Munţii Caucaz, deveniţi „butoiul cu pulbere“ al Europei, ţin încătuşată pe crestele lor pacea, ca pe un Prometeu neputincios. Şi nu este întâmplătoare analogia, deoarece legenda privitoare la titanul din mitologia greacă îşi are originile chiar în regiunea caucaziană, unde eroul era numit Amirani. De asemenea, Aeetes, cel căruia îi aparţinea lâna de aur, căutată de argonauţi, era conducătorul regatului Colchis, unul dintre precursorii teritoriali ai Georgiei. Şi denumirea oficială a statului îşi are rădăcinile în mitologia păgână: Sakartvelo (patria kartvelilor), de la zeul Kartlos, considerat „părintele georgienilor“. Cu toate acestea, ţara caucaziană este cunoscută ca având o deosebită tradiţie creştin ortodoxă. Numele ei se pare că provine, în ciuda aparenţelor, dintr-un vechi cuvânt persan, însă locuitorii Georgiei se mândresc cu faptul că ocrotitorul patriei lor este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, reprezentat şi pe stema oficială, străjuit de doi lei. Dedesubt, pe stemă, sunt scrise cuvintele „Puterea este în unitate“, a căror semnificaţie se adânceşte astăzi, când pe teritoriul georgian se află trei regiuni separatiste distincte: Adjara, Abhazia şi Osetia de Sud.

Sfânta Nina - „luminătoarea Georgiei“

Începuturile creştinismului în Georgia sunt identificate de tradiţia locală cu perioada propovăduirii Sfântului Apostol Andrei. Tot conform tradiţiei georgiene, pe teritoriul ţării au mai propovăduit: Sfântul Apostol Simon (care a şi fost înmormântat în satul Anakopia), Sfântul Apostol Matei (înmormântat în satul Gonia), Sfinţii Apostoli Bartolomeu şi Tadeu. În secolul al IV-lea însă, zona caucaziană se afla tot sub influenţa păgânismului.

Providenţială a fost activitatea Sfintei Nina, numită „cea întocmai cu Apostolii, luminătoarea Georgiei“. Aceasta era originară din Capadocia şi înrudită, se pare, cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Rugăciunile ei fierbinţi către Dumnezeu i-au dat puterea vindecărilor miraculoase, iar cuvintele izvorâte din credinţa ei deosebită i-au călăuzit spre adevăr şi pe conducătorii păgâni ai vremii. Astfel, în anul 327, regele Mirian al III-lea a declarat creştinismul religie de stat, Iberia (Iviria), una dintre entităţile teritoriale georgiene, devenind al doilea stat creştin din lume, după Armenia. Sfânta Nina este considerată şi ea protectoare a pământului georgian. Moaştele sale sunt păstrate la Mănăstirea „Sfântul Gheorghe“ din Bodbe, celebru loc de pelerinaj pentru creştinii din Caucaz. Apropierea sfintei de mucenicul purtător de biruinţă constă, aşadar, nu doar în înrudirea lor după trup, ci şi în recunoştinţa pe care le-o poartă georgienii pentru rugăciunile lor ocrotitoare. Mai mult, pe steagul Georgiei apar cinci cruci numite „ale Sfântului Gheorghe“ (cu braţele orizontale mai lungi decât cele verticale), în timp ce un deosebit simbol al creştinismului, păstrat cu veneraţie de Biserica Georgiană, este „crucea Sfintei Nina“ (cu braţele orizontale uşor coborâte).

Creştini, cu orice preţ

Cel mai vechi exemplu de scriere georgiană, datând din anul 430, a fost descoperit într-o biserică din Betleem. De altfel, experţii consideră că în Georgia a fost introdusă o formă de alfabet (asomtavruli), pentru a uşura accesul populaţiei la textele sfinte. Dorinţa conducătorilor din Caucaz de a sprijini propovăduirea şi păstrarea Ortodoxiei a fost benefică nu doar pentru supuşii lor, ci şi pentru locuitorii altor state creştine. Entităţile teritoriale georgiene, în special regatul ivorian, au împiedicat accesul zoroastrismului persan în Europa. Astfel, regele Vahtang I Gorgasali (446-522), artizanul autocefaliei Patriarhiei Ortodoxe Georgiene, în ciuda alianţei cu familia imperială bizantină, nu a fost sprijinit de aceasta în lupta împotriva perşilor, fiind obligat să încheie o pace grea, după doi ani de distrugeri şi jefuiri. Atunci când învingătorii i-au cerut însă a refuzat să pornească la luptă împotriva Bizanţului creştin. Drept urmare, regatul său a fost din nou atacat de oştile păgâne şi, după o rezistenţă eroică la graniţă, în fruntea armatei sale puţin numeroase, monarhul a fost prins şi executat.

De-a lungul istoriei, Georgia a avut adesea de suferit din cauza popoarelor invadatoare, dar a păstrat neatinsă o comoară care nu i-a putut fi răpită: creştinismul. Entităţile statale georgiene au avut puţine şanse de a se uni, măcinate de luptele cu perşii, turcii şi mongolii. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, ele au fost înglobate în Imperiul Rus. Aproape paisprezece secole de autocefalie au fost curmate, în 1811, de noua ocupaţie, care a decis subordonarea Patriarhiei georgiene Patriarhiei Ortodoxe a Rusiei. Georgia şi-a recăpătat pentru prea puţin timp independenţa în 1918, ca urmare a tulburărilor produse de revoluţia bolşevică.

Cine sunt oseţii?

Oseţii sunt un popor atipic, chiar şi pentru zona caucaziană. Proveniţi din tribul sarmat al alanilor, originar din zona Iranului, s-au stabilit în sudul râului Don din Rusia de astăzi. Documentele secolului al VIII-lea d. Hr. amintesc un regat al alanilor, care se întindea de la Don până la munţii Caucaz, puternic şi bogat, deoarece pe teritoriul său trecea vestitul Drum al Mătăsii. În timpul năvălirii mongole, regatul alan a fost zdrobit de hoardele invadatoare, o parte dintre locuitorii săi fiind forţaţi să se refugieze în munţi. Aceştia şi-au păstrat până astăzi limba şi, în mare măsură, obiceiurile, cu o excepţie: convertirea lor la creştinism de către populaţia nativă (georgiană). Au fost formate trei provincii distincte: Digor, Iron (ambele făcând parte, astăzi, din Osetia de Nord, sub stăpânire rusească din 1767) şi Tuallag (Osetia de Sud, anexată de Rusia, împreună cu partea rămasă neocupată din teritoriul Georgiei, în 1801).

Începuturile conflictului caucazian

Conform unui raport întocmit de The Permanent Committee on Geographical Names al Coroanei Britanice, dat publicităţii în ianuarie 2007, oseţii au suferit mai puţin decât vecinii lor în perioada ţaristă şi în cea bolşevică, demonstrând şi cea mai mare obedienţă faţă de ocupanţii ruşi dintre popoarele caucaziene. Stindardul Revoluţiei bolşevice a fost purtat în Georgia chiar de oseţi, începând cu anul 1918. Luptele dintre aceştia şi georgieni, soldate cu mii de victime, au luat sfârşit odată cu ocuparea capitalei Tbilisi de către Armata Roşie şi înglobarea Georgiei în Uniunea Sovietică. În aprilie 1922, nou-instalatul guvern bolşevic georgian a răsplătit Osetia de Sud pentru sprijin acordându-i statutul de oblast (entitate subnaţională) autonom. A urmat o perioadă de pace, până în anii 1980, când au reapărut tensiunile, în urma cererilor repetate de autonomie lărgită ale autorităţilor osete.

În numele independenţei

În 1989, Sovietul Suprem al Osetiei de Sud a decis separarea totală a provinciei şi unirea cu Osetia de Nord. Răspunsul dur al Georgiei a fost urmat de o agravare a relaţiilor care a culminat, în 1991 (anul în care georgienii şi-au obţinut independenţa faţă de Uniunea Sovietică), cu noi confruntări violente. Doar iminenţa unui război cu Rusia a făcut ca autorităţile de la Tbilisi să accepte încetarea focului şi stabilirea în zona de conflict a unei forţe de pace ruso-georgiano-osete. În urma luptelor, 1000 de persoane au fost ucise, 100.000 s-au refugiat în Osetia de Nord şi 23.000 s-au refugiat în alte regiuni ale Georgiei.

Anul 2004 a adus o altă criză. Forţele armate georgiene, comasate la graniţa cu zona separatistă, au interceptat un transport de arme rusesc în zonă, ceea ce a dus la o răcire mai accentuată a relaţiilor cu regimul de la Moscova. Duma rusă a luat hotărârea de a sprijini, în cazul unui conflict, Osetia de Sud, hotărâre la care s-au raliat Abhazia, Transnistria şi Osetia de Nord. Sute de voluntari ruşi au intrat în regiunea ameninţată. Cu toate că, la scurt timp, a fost semnat un nou tratat de pace, incidentele sângeroase au continuat până în zilele noastre. Hotărârile referendumului oset din 2006 (în favoarea independenţei), nu au fost urmate de represalii din partea Georgiei, ca, dealtfel, nici atacurile izolate întreprinse de oseţi, un posibil motiv fiind menţinerea trupelor de pace ruseşti în Osetia de Sud, în ciuda repetatelor cereri ale guvernului de la Tbilisi de aducere a unei forţe internaţionale de pace.

Religie şi independenţă

Oseţii au fost creştinaţi, sub influenţa georgiană, încă din Evul Mediu, ei fiind şi astăzi, în proporţie de cel puţin 75%, ortodocşi. Repetatele conflicte au făcut, însă, ca ei să nu aparţină de Patriarhia Ortodoxă a Georgiei, ci de Patriarhia Ortodoxă de la Moscova. Motivele care au dus la situaţia tensionată din prezent nu sunt de natură religioasă, nici de natură etnică, ci, mai degrabă, de natură politică şi geo-strategică.

Cu toate acestea, în anul 2006, conflictul oseto-georgian a căpătat şi o oarecare nuanţă religioasă, specifică, din păcate, multor confruntări sângeroase contemporane. Astfel, într-un raid desfăşurat de poliţia osetă în districtul Java, cu mai puţin de două săptămâni înainte de referendum, au fost ucise patru persoane înarmate. Asupra lor au fost descoperite mitraliere de asalt, lansatoare de grenade şi dispozitive explozive. Pe lângă acestea au mai fost găsite uniforme ale forţelor ruse de menţinere a păcii şi cărţi islamice extremiste, ceea ce i-a determinat pe oficialii din Osetia de Sud să îi acuze pe georgieni că au apelat la serviciile teroriştilor. Mai mult, Rusia deja afirmase că Georgia a angajat mercenari ceceni „specializaţi“ în acţiuni violente. Autorităţile de la Tbilisi au negat orice amestec în incident.

Alte atacuri care au urmat au fost identificate de oseţi şi de ruşi ca fiind diversiuni teroriste, ridicând un mare semn de întrebare asupra evoluţiei conflictului şi plasând şi regiunea oseto-georgiană (cel puţin teoretic) pe lista neagră a zonelor de acţiune a terorismului islamic.

La limita subzistenţei

În urma repetatelor incidente violente, Georgia a sistat orice ajutor acordat autoproclamatului regim de la Tskhinvali (capitala osetă), inclusiv furnizarea de energie electrică. Marea majoritate a locuitorilor Osetiei de Sud trăieşte la limita subzistenţei, mulţi găsind o sursă de venit în contrabandă, potrivit rapoartelor poliţiei georgiene şi ale serviciilor secrete americane. Cu toate că, din 3900 km˛,cât deţine în prezent, doar 10% reprezintă teren arabil, principala ramură a economiei Osetiei de Sud este agricultura. Peste 30% din bugetul statului separatist provine din taxele vamale percepute la graniţa cu Osetia de Nord (Federaţia Rusă), oficialii oseţi recunoscând că, în 2006, un procent uriaş (60%) din buget a fost asigurat de autorităţile de la Moscova.

Zilele acestea, circa 2.000 de militari georgieni participă la o intervenţie militară sângeroasă în regiunea osetă, pentru recăpătarea controlului asupra zonei. Autorităţile separatiste afirmă că această acţiune s-a soldat deja cu sute de morţi şi răniţi. Se spune că soldaţii ar fi deschis focul şi asupra trupelor ruse de menţinere a păcii. Primul-ministru rus, Vladimir Putin, a declarat că atacul Georgiei asupra Osetiei de Sud va atrage acţiuni de răspuns. Trupele ruse au intrat încă din seara zilei de vineri, 8 august, în capitala osetă. Din păcate, conflictul georgiano-oset continuă. Urmarea: localităţi întregi ar putea fi distruse şi îngropate de şenilele tancurilor, pământul pe care au păşit Sfinţii Apostoli şi primii propovăduitori creştini este răscolit de explozii, creştini nevinovaţi sunt ucişi de mâna altor creştini într-o luptă căreia, mai mult ca sigur, nu îi înţeleg prea bine rostul.

Via

Dezintegrarea şi declinul URSS: Pagini de Istorie

Pe parcursul anilor ’80 ai secolului trecut, superputerile au încetat să mai fie privite ca aflate undeva deasupra tuturor celorlalte state şi să constituie o specie aparte. Acest lucru era un adevăr dureros şi evident pentru Uniunea Sovietică, care încetase să mai fie un rival pentru Statele Unite.

Aceasta nu mai era capabilă să domine Europa Centrală sau de Est, se confrunta cu un acut declin economic şi era ameninţată cu dezintegrarea.

Problemele economice ale URSS-ului erau disperate, societatea sa mult mai coruptă, mai dură şi mai ineficientă, însăşi existenţa sa ca uniune era pusă sub semnul întrebării. După înlăturarea lui Hruşciov în 1964, Leonid Brejnev a fost numit succesorul său şi a rămas în fruntea statului până la moartea sa, survenită în 1982, după un lung mandat, în timpul căruia nu s-a înfăptuit nimic pe plan intern - şi după un încet, dar sigur, declin personal. El a avut, în decurs de 3 ani, trei succesori: Iuri Andropov, care a murit în 1984, Konstantin Cemenko, care a murit în 1985, şi Mihail Gorbaciov cu care, îndelung aşteptata, nouă generaţie a ajuns în sfârşit la conducerea statului.

În acest moment, URSS încetase să mai constituie un adversar de temut pentru Statele Unite. Imperiul sovietic din Europa Centrală şi de Est era imposibil de menţinut, Uniunea însăşi fiind ameninţată cu dezintegrarea.

Este greşit să afirmăm că URSS rămăsese fără resurse materiale, dar acestea erau prost administrate şi din cauza lipsei de echipamente corespunzătoare în cele mai multe ramuri ale industriei (cu excepţia unor ramuri ale industriei grele), economia nu mai putea nici să satisfacă cerinţele populaţiei sau să garanteze un anumit nivel de trai, nici să asigure Uniunii statutul de putere mondială.

Glasnost şi perestroika

Gorbaciov - inteligent, curajos şi extrem de abil din punct de vedere politic - s-a angajat într-o serie de reforme economice şi politice, sub dubla titulatură de glasnost şi perestroika: glasnosî însemna transparenţă şi în special încetarea falsificării generalizate a rezultatelor din economie; perestroika însemna restructurarea economiei în cel mai larg sens al cuvântului. El a insistat asupra ideii că perestroika nu se va înfăptui fără glasnost, iar glasnost nu presupune doar renunţarea la cenzură şi la obiceiurile care impuneau servilism, ci şi o reformă a întregului sistem politic, inclusiv desfiinţarea monopolului puterii Partidului Comunist şi a controlului său asupra instituţiilor statului şi asupra mecanismului economic. Glasnost, deşi greu de acceptat pentru unii, era uşor de înţeles. Peresîroika era totuşi un concept mai ambiguu, dat fiind faptul că ea anunţa schimbarea fără să specifice ritmul schimbării sau să definească noul sistem, cu care avea să fie schimbat cel vechi.

Noua politică economică (NEP) a lui Lemn (care-i promova pe micii negustori detailişti şi micile afaceri în speranţa atragerii de capital străin şi de muncitori calificaţi), sau situaţia de dinainte de NEP, sau un amestec de capitalism privat şi comerţ liber şi socialism de stat, sau plonjarea în ceva care să nu se deosebească prea mult de capitalismul occidental. Evoluţia perestroikăi era de aceea empirică şi informă. Ea a fost contestată la diferite nivele; a fost obstrucţionată de miile de oameni ale căror slujbe erau puse în pericol; a fost mult îngreunată de starea economiei care continua să regreseze şi era la fel de pregătită pentru schimbare ca un pacient bolnav de inimă pentru operaţie. Economia a suferit lovituri în plus din cauza scăderii bruşte a preţului petrolului, a dezastrului de la reactorul nuclear de la Cernobîl din 1986 şi a unui sinistru cutremur de pământ din Armenia, în 1988.

Gorbaciov, un tactician agil

O primă lege de bază pentru reforma economică adoptată în 1987 a demarat procesul de descentralizare, de dereglementare a preţurilor şi de recompensare financiară a întreprinderilor, dar a acordat industriei prea puţină libertate pentru a-şi căuta pieţe de desfacere pentru produsele sale şi a operat prea puţine modificări în sistemul de planificare centralizată. Aceste măsuri parţiale au fost extinse un an mai târziu, deşi tot în mod experimental, fiind limitate la anumite zone speciale şi întreprinderi de anumite dimensiuni. Ele au fost împiedicate să dea rezultate de lipsa unor directori capabili şi de inerţia sau de opoziţia nomenclaturii, fosta clasă conducătoare privilegiată şi închistată, care supravieţuise epocii lui Brejnev şi care nu avea chef să-şi piardă posturile şi privilegiile în urma aplicării acestor măsuri.

Obiectivele politice ale lui Gorbaciov nu includeau diminuarea autorităţii executive centrale. Drumul spre putere în URSS a devenit poate mai accesibil, dar puterea de la capătul drumului nu şi-a pierdut nimic din amploare, ba poate chiar, dimpotrivă, a mai câştigat ceva în plus. Gorbaciov, atât în privinţa aplicării perestroikăi în industrie şi comerţ, cât şi în ce priveşte reformele politice ce au însoţit acest proces, s-a dovedit a fi nu atât un bun strateg, cât mai degrabă un agil tactician care a continuat să controleze procesele pe care le-a iniţiat printr-o rapidă percepţie şi mişcări rapide care l-au menţinut în frunte. Folosind anumite metode specifice unei lovituri de palat, Gorbaciov s-a asigurat de dispariţia a câteva sute dintre vechii membri ai partidului care îi puteau zădărnici planurile, a epurat Comitetul Central al Partidului Comunist şi s-a autoproclamat preşedinte al URSS în locul lui Andrei Gromîko, care a fost silit să demisioneze.

Puterea sa, în calitate de preşedinte, avea să fie considerabilă, dar nu absolută. Curtea Supremă putea declara acţiunile lui ca fiind neconstituţionale; două treimi din Curtea Supremă puteau anula un veto prezidenţial aplicat noilor legi. Deşi a marginalizat Partidul Comunist, a fost obligat să acorde un rol important centrilor republicilor, creând un Consiliu al Federaţiei, alcătuit din el însuşi şi toţi preşedinţii celor cincisprezece republici, desfiinţând Consiliul de Miniştri - fortăreaţă a centralismului, înlocuindu-l cu un cabinet de tehnocraţi, care avea mult mai puţină putere şi se bucura de mult mai puţină autoritate. Demisia ministrului său de Externe, Eduard Şevarnadze, în 1991 - un colaborator apropiat, un ministru priceput şi un binecunoscut susţinător al reformelor liberale - l-a lipsit pe Gorbaciov de unul dintre oamenii săi de bază şi a trezit noi suspiciuni în privinţa faptului că va fi forţat să vireze spre aripa conservatoare, ba chiar să apeleze la liderii militari de teamă să nu piardă principalele capacităţi militare de apărare în republicile disidente; armata şi KGB-ul reprezentau principalul aspect exterior şi semnul vizibil al puterii centralizate care se opunea ambiţiilor dezintegratoare ale ţărilor baltice şi ale altor republici dizidente sau campionilor unei mai mari autonomii în Republica Rusă (RSFSR) şi în Ucraina.

Mişcări de separatism

Fragilitatea poziţiei lui Gorbaciov a fost evidenţiată în momentul în care, solicitând aprobarea pentru cel numit de el în noul post de vicepreşedinte al Uniunii - post pentru care părea să fi fost destinat Şevarnadze - candidatul său a fost respins de Congresul Deputaţilor Poporului, fiind confirmat abia după un al doilea vot, absolut neconstituţional.

Transformările politice şi economice din URSS erau afectate de creşterea, simultan, a fenomenului de disidenţă (fracţionism), care, în anumite locuri, a degenerat în mişcări de separatism. Dintre cele cincisprezece republici, numai trei erau preponderent slave: Rusia (care includea Siberia), Ucraina şi Rusia Albă (Bielorusia). Etnicii slavi nu depăşeau cu mult jumătate din totalul populaţiei, iar solidaritatea Ucrainei cu ceilalţi slavi nu putea fi avută în vedere, de vreme ce Ucraina, de-a lungul istoriei, oscilase între supunerea faţă de Moscova (sau Varşovia, sau Vilnius) şi încercări de a-şi proclama independenţa până în şi în timpul secolului al XX-lea. Toate celelalte douăsprezece republici - cele trei republici baltice, Moldova, trei în Caucaz şi cinci în Asia Centrală - aveau motive de nemulţumire şi aspiraţii separatiste.

Cea mai urgentă problemă a apărut în republicile baltice, care au început să întrevadă redobândirea independenţei din perioada interbelică şi să o pretindă. În Lituania, mişcarea reformistă Sajudis s-a înfiinţat în 1988 şi, asemeni unor mişcări similare din Cehoslovacia, Ungaria şi alte ţări, s-a transformat dintr-o mişcare populară în partid politic. Obiectivul ei era simplu: dobândirea independenţei. Lituania, împreună cu Letonia şi Estonia au fost invadate în 1944-1945 de trupele lui Stalin şi încorporate în URSS. Mulţi lituanieni au emigrat în Occident, alţii - probabil aproximativ un sfert de milion - au fost deportaţi sau ucişi. În Republica Lituania, creată în acest fel, polonezii şi ruşii reprezentau circa o cincime din totalul populaţiei de 3,7 milioane (în Letonia şi Estonia, care aveau o populaţie de 2,7 şi respectiv 1,5 milioane, ruşii reprezentau aproximativ o treime). Principalele două aspecte specifice economiei Lituaniei erau, pe de o parte, un surplus agricol exportabil şi, pe de altă parte, o totală dependenţă de URSS în ceea ce priveşte petrolul şi gazele. Economia, în ansamblu, suferea din pricina structurii anormale, a bagatelizării rezultatelor muncii şi a corupţiei ce caracterizau URSS.

Via

Americans play Monopoly, Russians chess
By Spengler
On the night of November 22, 2004, then-Russian president - now premier - Vladimir Putin watched the television news in his dacha near Moscow. People who were with Putin that night report his anger and disbelief at the unfolding “Orange” revolution in Ukraine. “They lied to me,” Putin said bitterly of the United States. “I’ll never trust them again.” The Russians still can’t fathom why the West threw over a potential strategic alliance for Ukraine. They underestimate the stupidity of the West.
American hardliners are the first to say that they feel stupid next to Putin. Victor Davis Hanson wrote on August 12 [1] of Moscow’s “sheer diabolic brilliance” in Georgia, while Colonel Ralph Peters, a columnist and television commentator, marveled on August 14 [2], “The Russians are alcohol-sodden barbarians, but now and then they vomit up a genius … the empire of the czars hasn’t produced such a frightening genius since [Joseph] Stalin.” The superlatives recall an old observation about why the plots of American comic books need clever super-villains and stupid super-heroes to even the playing field. Evidently the same thing applies to superpowers.
The fact is that all Russian politicians are clever. The stupid ones are all dead. By contrast, America in its complacency promotes dullards. A deadly miscommunication arises from this asymmetry. The Russians cannot believe that the Americans are as stupid as they look, and conclude that Washington wants to destroy them. That is what the informed Russian public believes, judging from last week’s postings on web forums, including this writer’s own.
These perceptions are dangerous because they do not stem from propaganda, but from a difference in existential vantage point. Russia is fighting for its survival, against a catastrophic decline in population and the likelihood of a Muslim majority by mid-century. The Russian Federation’s scarcest resource is people. It cannot ignore the 22 million Russians stranded outside its borders after the 1991 collapse of the Soviet Union, nor, for that matter, small but loyal ethnicities such as the Ossetians. Strategic encirclement, in Russian eyes, prefigures the ethnic disintegration of Russia, which was a political and cultural entity, not an ethnic state, from its first origins.
The Russians know (as every newspaper reader does) that Georgia’s President Mikheil Saakashvili is not a model democrat, but a nasty piece of work who deployed riot police against protesters and shut down opposition media when it suited him - in short, a politician in Putin’s mold. America’s interest in Georgia, the Russians believe, has nothing more to do with promoting democracy than its support for the gangsters to whom it handed the Serbian province of Kosovo in February.
Again, the Russians misjudge American stupidity. Former president Ronald Reagan used to say that if there was a pile of manure, it must mean there was a pony around somewhere. His epigones have trouble distinguishing the pony from the manure pile. The ideological reflex for promoting democracy dominates the George W Bush administration to the point that some of its senior people hold their noses and pretend that Kosovo, Ukraine and Georgia are the genuine article.
Think of it this way: Russia is playing chess, while the Americans are playing Monopoly. What Americans understand by “war games” is exactly what occurs on the board of the Parker Brothers’ pastime. The board game Monopoly is won by placing as many hotels as possible on squares of the playing board. Substitute military bases, and you have the sum of American strategic thinking.
America’s idea of winning a strategic game is to accumulate the most chips on the board: bases in Uzbekistan and Kyrgyzstan, a pipeline in Georgia, a “moderate Muslim” government with a big North Atlantic Treaty Organization base in Kosovo, missile installations in Poland and the Czech Republic, and so forth. But this is not a strategy; it is only a game score.
Chess players think in terms of interaction of pieces: everything on the periphery combines to control the center of the board and prepare an eventual attack against the opponent’s king. The Russians simply cannot absorb the fact that America has no strategic intentions: it simply adds up the value of the individual pieces on the board. It is as stupid as that. But there is another difference: the Americans are playing chess for career and perceived advantage. Russia is playing for its life, like Ingmar Bergman’s crusader in The Seventh Seal.
Dull people know that clever people are cleverer than they are, but they do not know why. The nekulturny Colonel Ralph Peters, a former US military intelligence analyst, is impressed by the tactical success of Russian arms in Georgia, but cannot fathom the end-game to which these tactics contribute. He writes, “The new reality is that a nuclear, cash-rich and energy-blessed Russia doesn’t really worry too much whether its long-term future is bleak, given problems with Muslim minorities, poor life-expectancy rates, and a declining population. Instead, in the here and now, it has a window of opportunity to reclaim prestige and weaken its adversaries.”
Precisely the opposite is true: like a good chess player, Putin has the end-game in mind as he fights for control of the board in the early stages of the game. Demographics stand at the center of Putin’s calculation, and Russians are the principal interest that the Russian Federation has in its so-called near abroad. The desire of a few hundred thousand Abkhazians and South Ossetians to remain in the Russian Federation rather than Georgia may seem trivial, but Moscow is setting a precedent that will apply to tens of millions of prospective citizens of the Federation - most controversially in Ukraine.
Before turning to the demographics of the near abroad, a few observations about Russia’s demographic predicament are pertinent. The United Nations publishes population projections for Russia up to 2050, and I have extended these to 2100. If the UN demographers are correct, Russia’s adult population will fall from about 90 million today to only 20 million by the end of the century. Russia is the only country where abortions are more numerous than live births, a devastating gauge of national despair.
Under Putin, the Russian government introduced an ambitious natalist program to encourage Russian women to have children. As he warned in his 2006 state of the union address, “You know that our country’s population is declining by an average of almost 700,000 people a year. We have raised this issue on many occasions but have for the most part done very little to address it … First, we need to lower the death rate. Second, we need an effective migration policy. And third, we need to increase the birth rate.”
Russia’s birth rate has risen slightly during the past several years, perhaps in response to Putin’s natalism, but demographers observe that the number of Russian women of childbearing age is about to fall off a cliff. No matter how much the birth rate improves, the sharp fall in the number of prospective mothers will depress the number of births. UN forecasts show the number of Russians aged 20-29 falling from 25 million today to only 10 million by 2040.
Russia, in other words, has passed the point of no return in terms of fertility. Although roughly four-fifths of the population of the Russian Federation is considered ethnic Russians, fertility is much higher among the Muslim minorities in Central Asia. Some demographers predict a Muslim majority in Russia by 2040, and by mid-century at the latest.
Part of Russia’s response is to encourage migration of Russians left outside the borders of the federation after the collapse of communism in 1991. An estimated 6.5 million Russians from the former Soviet Union now work in Russia as undocumented aliens, and a new law will regularize their status. Only 20,000 Russian “compatriots” living abroad, however, have applied for immigration to the federation under a new law designed to draw Russians back.
That leaves the 9.5 million citizens of Belarus, a relic of the Soviet era that persists in a semi-formal union with the Russian Federation, as well as the Russians of the Western Ukraine and Kazakhstan. More than 15 million ethnic Russians reside in those three countries, and they represent a critical strategic resource. Paul Goble in his Window on Eurasia website reported on August 16:

Moscow retreated after encountering fierce opposition from other countries, but semi-legal practices of obtaining Russian citizenship that began in former Soviet republics in the early 1990s continue unabated. There is plenty of evidence that there are one to two million people living in the territory of the former Soviet Union who have de facto dual citizenship and are reluctant to report it to the authorities. Russia did little to stop the process. Moreover, starting in 1997, it encouraged de facto dual citizenship.

Russia has an existential interest in absorbing Belarus and the Western Ukraine. No one cares about Byelorus. It has never had an independent national existence or a national culture; the first grammar in the Belorussian language was not printed until 1918, and little over a third of the population of Belarus speaks the language at home. Never has a territory with 10 million people had a sillier case for independence. Given that summary, it seems natural to ask why anyone should care about Ukraine. That question is controversial; for the moment, I will offer the assertion that partition is the destiny of Ukraine.
Even with migration and annexation of former Russian territory that was lost in the fracture of the USSR, however, Russia will not win its end-game against demographic decline and the relative growth of Muslim populations. The key to Russian survival is Russification, that is, the imposition of Russian culture and Russian law on ethnicities at the periphery of the federation. That might sound harsh, but that has been Russian nature from its origins.
Russia is not an ethnicity but an empire, the outcome of hundreds of years of Russification. That Russification has been brutal is an understatement, but it is what created Russia out of the ethnic morass around the Volga river basin. One of the best accounts of Russia’s character comes from Eugene Rosenstock-Huessey (Franz Rosenzweig’s cousin and sometime collaborator) in his 1938 book Out of Revolution. Russia’s territory tripled between the 16th and 18th centuries, he observes, and the agency of its expansion was a unique Russian type. The Russian peasant, Rosenstock-Huessey observed, “was no stable freeholder of the Western type but much more a nomad, a pedlar, a craftsman and a soldier. His capacity for expansion was tremendous.”

In 1581 Asiatic Russia was opened. Russian expansion, extending even in the eighteenth century as far as the Russian River in Northern California, was by no means Czaristic only. The “Moujik”, the Russian peasant, because he is not a “Bauer” or a “farmer”, or a “laborer”, but a “Moujik”, wanders and stays, ready to migrate again eventually year after year.

Russia was never a multi-ethnic state, but rather what I call a supra-ethnic state, that is, a state whose national principle transcends ethnicity. A reader has called my attention to an account of the most Russian of all writers, Fyodor Dostoyevsky, of his own Russo-Lithuanian-Ukrainian background:

I suppose that one of my Lithuanian ancestors, having emigrated to the Ukraine, changed his religion in order to marry an Orthodox Ukrainian, and became a priest. When his wife died he probably entered a monastery, and later, rose to be an archbishop. This would explain how the Archbishop Stepan may have founded our Orthodox family, in spite of his being a monk. It is somewhat surprising to see the Dostoyevsky, who had been warriors in Lithuania, become priests in Ukraine. But this is quite in accordance with Lithuanian custom. I may quote the learned Lithuanian W St Vidunas in this connection: “Formerly many well-to-do Lithuanians had but one desire: to see one or more of their sons enter upon an ecclesiastical career.”

Dostoyevsky’s mixed background was typically Russian, as was the Georgian origin of Joseph Stalin.
Russia intervened in Georgia to uphold the principle that anyone who holds a Russian passport - Ossetian, Akhbaz, Belorussian or Ukrainian - is a Russian. Russia’s survival depends not so much on its birth rate, nor on immigration, nor even on prospective annexation, but on the survival of the principle by which Russia was built in the first place. That is why Putin could not abandon the pockets of Russian passport holders in the Caucusus. That Russia history has been tragic, and its nation-building principle brutal and sometimes inhuman, is a different matter. Russia is sufficiently important that its tragedy will be our tragedy, unless averted.
The place to avert tragedy is in Ukraine. Russia will not permit Ukraine to drift to the West. Whether a country that never had an independent national existence prior to the collapse of communism should become the poster-child for national self-determination is a different question. The West has two choices: draw a line in the sand around Ukraine, or trade it to the Russians for something more important.
My proposal is simple: Russia’s help in containing nuclear proliferation and terrorism in the Middle East is of infinitely greater import to the West than the dubious self-determination of Ukraine. The West should do its best to pretend that the “Orange” revolution of 2004 and 2005 never happened, and secure Russia’s assistance in the Iranian nuclear issue as well as energy security in return for an understanding of Russia’s existential requirements in the near abroad. Anyone who thinks this sounds cynical should spend a week in Kiev.
Russia has more to fear from a nuclear-armed Iran than the United States, for an aggressive Muslim state on its borders could ruin its attempt to Russify Central Asia. Russia’s strategic interests do not conflict with those of the United States, China or India in this matter. There is a certain degree of rivalry over energy resources, but commercial rivalry does not have to turn into strategic enmity.
If Washington chooses to demonize Russia, the likelihood is that Russia will become a spoiler with respect to American strategic interests in general, and use the Iranian problem to twist America’s tail. That is a serious risk indeed, for nuclear proliferation is the one means by which outlaw regimes can pose a serious threat to great powers. Russia confronts questions not of expediency, but of existence, and it will do whatever it can to gain maneuvering room should the West seek to “punish” it for its actions in Georgia.
One irony of the present crisis is that Washington’s neo-conservatives, by demanding a tough stance against Russia, may have harmed Israel’s security interests more profoundly than any of Israel’s detractors in American politics. The neo-conservatives are not as a rule Jewish, but many of them are Jews who have a deep concern for Israel’s security - as does this writer. If America turns Russia into a strategic adversary, the probability of Israel’s survival will drop by a big notch.

Via