Claudiu

Ascensiunea lui Traian Basescu (IV)

Fragmente din volumul in pregatire la Editura Polirom

Traian Băsescu se întoarce în ţară, retras din funcţia de la Anvers. Sîntem în anul 1989. Ce va face viitorul preşedinte al României în tot acest interval de timp, în cele cîteva luni rămase pînă în decembrie 1989? Episoadele de săptămîna aceasta şi de săptămîna viitoare evocă întîmplările din anul 1989 şi cum s-a intersectat marea istorie cu mica istorie a comandantului Traian Băsescu.

La începutul lunii decembrie a anului 1988, nava de 4.800 TDW „Zimnicea“ părăsise portul Constanţa, avînd la bord 2.500 de tone de cherestea, cu destinaţia Casablanca. Comanda ei fusese preluată pentru acest voiaj, cum am mai arătat, de către Valentin Stan. Pentru a-şi păstra funcţia de căpitan de cursă lungă şi brevetul de navigator, acesta, precum toţi comandanţii de navă şi toţi marinarii de altfel, chiar dacă era secretar de partid, trebuia să facă măcar un voiaj o dată la cinci ani. Pentru tovarăşul Stan se apropiase scadenţa, aşa că s-a îmbarcat. Pe 9 decembrie, nava a suferit o gravă avarie la motorul principal, care a dus la pierderi masive de ulei. Cu mijloacele de la bord s-au sudat fisurile apărute în jurul cilindrilor, dar era evident că nava avea nevoie de reparaţii serioase, care însă nu au putut fi efectuate în portul de destinaţie, astfel încît nava a fost redirecţionată de către NAVROM din Casablanca spre Anvers, unde la dană era aşteptată, în 5 ianuarie 1989, de reprezentantul agenţiei, Traian Băsescu.

O chestiune de onoare

Esenţa problemelor pe care acesta le-a avut de atunci încolo şi care au dus, în cele din urmă, la căderea sa în dizgraţie şi rechemarea în ţară a constat în serioase dispute cu comandantul navei şi în faptul că, la finele reparaţiilor, efectuate în nouă zile, cheltuielile lor s-au ridicat în final la 899.000 de franci belgieni, în loc de 596.000, cît se stabilise iniţial cu firma selectată pentru lucrări de către autorităţile navale române.

După cum chiar Traian Băsescu relatează într-un raport din 14 martie 1989, cînd în ţară izbucnise scandalul în legătură cu umflarea costurilor, el a intrat în conflict cu comandantul Stan şi şeful mecanic Popa încă de la coborîrea acestora la ţărm. Spre Casablanca, nava intrase într-o furtună pe Mediterana, în cursul căreia, susţineau cei doi, încărcătura s-a deplasat, nava s-a înclinat, provocînd avaria. Versiunea lui Traian Băsescu, rostită, probabil, în felul lui colorat faţă de cei doi, adăuga la aceasta un alt motiv, şi anume suprasolicitarea motorului pe timp de furtună. Şi apoi, le-a reproşat el, ce căutau în mijlocul furtunii? De ce nu au ocolit-o, pentru că aparatura şi sistemele de comunicaţii le-au semnalat-o din timp? Chiar dacă, în cursul acestui voiaj, comandantul Stan simţise nevoia unor senzaţii tari, Băsescu ori uitase că acesta este marele secretar de partid al Departamentului Transporturi Navale, ori, datorită protecţiei contraamiralului Anghelescu, şeful flotei, poreclit de marinari Paraipan (după simpaticul erou al unor filme regizate de Sergiu Nicolaescu), pur şi simplu nu-i păsa. Indiferent de motivul iniţial, neînţelegerile între cele două tabere nu s-au atenuat, au escaladat în fiecare din cele nouă zile cît au durat reparaţiile.

Mai întîi, comandantul Popa i-a reproşat (a făcut-o şi în ţară, într-o sesizare despre comportamentul lui Băsescu) că nu trebuia să-i aducă acuzaţii profesionale, de natură să-i ştirbească autoritatea, de faţă cu şeful mecanic. La rîndul său, şeful mecanic a relatat (reiese implicit, din răspunsurile pe care Traian Băsescu le dă în raportul citat), că atunci cînd a încercat să aibă o intervenţie într-o discuţie cu reprezentanţii şantierului naval, acesta i-a spus, pur şi simplu, să-şi ţină gura. Băsescu a răspuns acuzaţiilor, arătînd că Valentin Stan are o „mentalitate învechită“, de pe vremea navigaţiei cu pînze, iar mecanicul-şef Popa nu ştie bine engleză şi s-a amestecat în discuţie total deplasat. Mai adăuga şi că la insistenţele acestuia din urmă, de a face „plinul“ navei cu carburant, acest lucru era imposibil din motive „bine ştiute“ (adică politica de economisire, cu consecinţe aberante, a resurselor valutare). În acel moment, nu mai puţin de 16 nave româneşti aşteptau să alimenteze în portul Anvers. La insistenţele repetate ale şefului mecanic, Băsescu a dat un răspuns „foarte acid“. Ne putem închipui.

Dincolo de aceste certuri, disputa a fost, cum se putea altfel, una legată de bani. Cînd reprezentanţii şantierului s-au prezentat la bordul navei „Zimnicea“ cu o factură totală de 963.460 de franci belgieni, reprezentînd costurile efective de reparaţii şi pe cele de întreţinere şi staţionare în şantier, comandantul şi mecanicul şef au refuzat să semneze pentru o parte din cheltuieli, deşi Traian Băsescu obţinuse, pe loc, o reducere de 64.460 de franci, transformată într-o notă de credit către NAVROM. Băsescu lasă să se înţeleagă că supărarea celor doi ar fi fost legată de faptul că nu s-au ales din această afacere cu nimic. Cît despre diferenţa (substanţială) între costurile estimate şi cele finale ale reparaţiilor, el spune doar atît: „consider că nu poate face obiectul unei discuţii cu subiect real, deoarece este evidentă diferenţa dintre volumul de lucrări iniţial estimat şi volumul lucrărilor ulterior stabilite a fi executate“. Explicaţia, pe cît de succintă, pe atît de evazivă, nu a satisfăcut atunci cînd, întors în ţară din voiajul peste Atlantic cu nava „Zimnicea“, comandantul Stan l-a reclamat conducerii pe Traian Băsescu. Era, în fond, vorba de majorarea costurilor cu 300.000 de franci belgieni, mai mult de o treime din suma convenită iniţial.

Nici încheierea pe un ton persiflant a raportului din 14 martie 1989 nu a fost de natură să-i uşureze situaţia: „v-aş rămîne recunoscător dacă, în loc să mă puneţi în situaţia de a mă apăra de NAVROM, m-aţi lăsa doar să lucrez pentru NAVROM – astăzi am pierdut 4 ore de lucru pentru redactarea acestui mizerabil raport“. Despre comandantul Stan spune că „mi-a reamintit, prin modul de comportare, prin micime şi meschinărie, o figură de tristă amintire (pentru mine) din primul voiaj efectuat ca ofiţer 3 la bordul navelor NAVROM, comandantul Bratu Aurel“ (o persoană cu acelaşi nume apare pe lista victimelor incendiului de pe petrolierul „Independenţa“) şi că opiniile exprimate de el şi de mecanicul şef Popa nu-l deranjează, „atîta timp cît nu găsesc ecou la factorii de decizie din întreprindere sau atîta timp cît aceste opinii nu mă vor pune în situaţia de a-mi justifica activitatea prin rapoarte explicative“. Mai spune că are conştiinţa „perfect împăcată în faţa mea că am făcut ce trebuia“, că a acţionat „corect“ şi că el consideră „actuala mea funcţie ca fiind cu totul ocazională şi temporară“, „doar o experienţă“, meseria sa fiind „să ducă şi să aducă vapoare”. Şi că va reveni la ea fără urmă de regret. Dacă e să-şi reproşeze ceva, susţine el, este temperamentul de comandant de petrolier, care i-a imprimat „o comportare directă“, în care „diplomaţia, în orice caz, nu este punctul meu tare“. Dacă de prima trăsătură de caracter sîntem şi astăzi convinşi, pe cea de-a doua a remediat-o pe parcurs. Un autoportret convingător.

Contraamiralul Anghelescu nu l-a salvat de o sancţiune

Fără îndoială că acest incident descris mai sus, care s-a finalizat cu prima şi, din cîte contabilizăm, şi ultima bătălie pierdută de Traian Băsescu în întreaga sa carieră, i-a servit drept lecţie. A devenit poate mai prudent, fiind fie „direct“, fie „diplomat“, cînd şi cu cine trebuie, după caz. Imediat după rechemarea în ţară, nici raportul din 14 aprilie trimis de la Anvers conducerii NAVROM şi nici cel pe care l-a înaintat pe 25 mai 1989 protectorului său, contraamiralul Anghelescu, comandantul flotei comerciale, nu au fost de natură să îl salveze de la o sancţiune, cu toate că el continua să considere acuzaţiile drept „dezonorante şi nedrepte“. A fost supus întrebărilor unei comisii de disciplină, compusă din şapte persoane din conducerile Departamentului Transporturi Navale şi NAVROM, comisie convocată chiar din dispoziţia contraamiralului. Ea a fost convocată în urma sesizărilor comandantului de pe nava „Zimnicea“, Valentin Stan.

Acesta a publicat, în februarie 2005, sub titlul Marinarul, un volum autobiografic în care, între paginile 686 şi 711, descrie varianta sa asupra celor petrecute la Anvers, care foarte probabil a constituit şi substanţa reclamaţiei împotriva lui Traian Băsescu, la întoarcerea din voiajul pe mare: „În 5 ianuarie 1989, către seară, acostasem în Anvers. «Să mă prezint, sînt comandant Traian Băsescu, actualmente reprezentantul NAVROM în Anvers» [...]. După o discuţie preliminară cu Şantierul Belliard, Băsescu se prezentase la bord cu cotaţia lucrărilor, evaluată la 597.000 de franci belgieni. Bomba era alta, că valoarea totală nu mai era cea iniţială, ci aproape dublă, umflată cu peste 11.000 de dolari. Era ora 1 noaptea. Mă uitam la «reprezentantul nostru» şi nu-mi credeam ochilor [...]. Nu am vrut să semnez, pentru că nu se respectase contractul. A fost depăşită valoarea cu peste 10.000 de dolari [...]. Fusesem chemat la NAVROM. Iar pe drumuri. Aflasem că Băsescu era plecat la Bucureşti, la ministrul Aron [...]. Îmi dădeam seama, nu era greu să realizez acest lucru, că se juca un scenariu. Băsescu, peste două zile, avea să ia, mulţumit şi liniştit, avionul spre Bruxelles“. Cîştigase războiul, deşi din bătălia cu comandantul de pe „Zimnicea“ a ieşit şifonat.

În urma sforilor trase, Traian Băsescu a fost parţial exonerat, reuşind să justifice su-plimentarea cheltuielilor de reparaţii la nava „Zimnicea“. Comisia părea să se fi pus de acord că, de fapt, fondul problemei era doar conflictul între Traian Băsescu şi secretarul de partid „pe ramură“, Valentin Stan, pe care, ca mulţi alţii, acesta îl considera un „marinar de birou“. Singura acuzaţie în faţa căreia Băsescu nu s-a putut apăra era legată de faptul că nu a solicitat aprobarea din ţară pentru angajarea suplimentară a cheltuielilor, procedură obligatorie, avînd în vedere că era vorba de o sumă importantă în valută. Atît el, cît şi comandantul Stan au fost penalizaţi cu reţinerea a 20% din salariu pe o lună. Comisia s-a arătat plină de înţelegere faţă de cel reclamat. Atitudinea comisiei faţă de Traian Băsescu este explicabilă. Mai întîi, ea fusese alcătuită din dispoziţia comandantului flotei comerciale, contraamiralul Anghelescu, protectorul celui reclamat. Apoi, după cum chiar unul dintre membrii ei lasă să se înţeleagă, „umflarea“ cheltuielilor pentru obţinerea de comisioane „era o practică curentă“ – asupra căreia nu trebuia, spre binele tuturor, să se atragă prea tare atenţia autorităţilor. Fusese doar o ciocnire între două nuci la fel de tari, între fostul comandant pe „Biruinţa“, protejat al ministrului, şi secretarul de partid „pe ra-mură“ din minister – confruntarea clasică în România socialistă, între „omul cu sapa“ şi „omul cu mapa“. Romeo Popica, unul dintre membrii comisiei numiţi prin ordin de ministrul Anghelescu, considerat unul dintre cei mai buni specialişti în motoare navale din acea vreme, i-a luat apărarea lui Băsescu în privinţa cheltuielilor suplimentare, care, în cazul unui verdict nefavorabil al expertizei tehnice, ar fi putut să aibă consecinţe penale grave.

Alţi doi membri ai comsiei, Romeo Posedaru şi Cornel Idu, susţin şi în prezent nevinovăţia lui Traian Băsescu. Primul, fost şef al Serviciului de Programare Reparaţii din NAVROM, spune că asemenea reparaţii suplimentare justificate se efectuau „mereu“ la navele aflate în voiaj şi că, de fapt, nici „nu era în sarcina lui să se ocupe de reparaţiile la nave, dar, fiind reprezentantul nostru acolo, îl sunam şi îl rugam să se ocupe, mai ales cînd era vorba de reparaţii evaluate mai scump“. Aşa a fost cazul şi cu „Zimnicea“, a cărui reparare a fost negociată însă chiar de către Traian Băsescu, fiind ulterior facturată la o valoare cu peste o treime mai mare faţă de cea convenită iniţial. Posedaru afirmă că, de fapt, acesta a fost reclamat de comandantul Stan pentru că a refuzat să factureze inclusiv un comision de 5% pentru echipaj: „era o practică pe vremea lui Ceauşescu, dar, în unele cazuri, comandanţii nu dădeau din banii de comision membrilor echipajului şi, pentru că Băsescu îl ştia pe secretarul de partid, a refuzat clar propunerea lui şi a semnat pentru suma exactă a valorii reparaţiilor“. Afirmaţiile sînt întărite de Cornel Idu, pe atunci director general Navrom. Acesta mai susţine că Traian Băsescu nici măcar nu a fost schimbat din funcţie ca urmare a anchetării sale de către comisie şi că s-a reîntors la Anvers. „E o minciună sfruntată, dl Băsescu a fost retrimis la post, unde a stat pînă în luna septembrie 1989, cînd, pentru calităţile sale profesionale, a fost promovat în postul de şef al Inspectoratului Navigaţiei Civile.“ Un tînăr ofiţer de marină de atunci, Laurenţiu Mironescu, întăreşte acest lucru. El afirma, simultan cu Idu, la începutul anului 2008, într-un demers public menit să apere onoarea profesională a preşedintelui Traian Băsescu, că în luna iulie 1989, în primul său voiaj pe mare, a ajuns şi la Anvers, unde acesta „s-a întîlnit, ca reprezentant al NAVROM, cu echipajul“. Dar în rapoartele sale de activitate de la Anvers, Băsescu nu menţionează nicăieri asemenea „întîlniri de protocol“ cu echipajele navelor în tranzit prin acest mare port, în care se aflau simultan în escală cîteva nave sub pavilion românesc. „Mi-aduc bine aminte că, în luna august, dl Băsescu a venit în concediu de odihnă în România şi la sfîrşitul lunii s-a întors la post“, mai spune fostul ofiţer stagiar, care, deşi proaspăt absolvent de Marină, părea să fie foarte la curent tocmai cu agenda reprezentantului NAVROM în marele port de la Marea Nordului.

Trebuie să precizăm că afirmaţiile lui Idu şi Mironescu, potrivit cărora Băsescu s-ar fi reîntors la Anvers, nefiind sancţionat cu schimbarea din funcţie, sînt contrazise chiar de către cel pe care au sărit să-l apere. Reamintim că în finalul raportului său din 25 mai 1989, înaintat lui Anghelescu, arăta: „am fost întotdeauna animat de multă dragoste pentru compania mea, pentru prestigiul şi onoarea NAVROM, şdarţ începînd cu 24 mai 1989 am fost schimbat din funcţia de reprezentant NAVROM la Anvers şs.n.ţ, sub acuzaţia că am semnat incorect factura de reparaţii a navei «Zimnicea»“. Acelaşi raport marca şi data rechemării lui în România, căci începea astfel: „subsemnatul Băsescu Traian, raportez: m-am aflat la post în perioada 14 aprilie 1988 şpînăţ la 5 mai 1989“. Este foarte posibil însă, aşa cum arată fostul comandant Valentin Stan în cartea sa, ca înalta protecţie a contraamiralului Anghelescu să-şi fi făcut încă o dată efectul şi, după ce ecourile reclamaţiei împotriva lui s-au stins, Traian Băsescu să-şi fi reocupat postul. Raţiunile pentru care în 2008, la nouă ani de la cele întîmplate, Idu şi Mironescu au sărit în apărarea lui rămîn însă relevante şi nu sînt greu de urmărit. Reamintim că Băsescu însuşi declarase anterior că „în octombrie 1989 am fost chemat acasă de la post şi numit de către ministrul transporturilor de atunci inspector general al navigaţiei civile“, lăsînd să se înţeleagă că datorită meritelor sale, iar povestea nu putea fi schimbată pe parcurs.

În general, acest om şi-a protejat întotdeauna cu orgoliu reputaţia profesională şi, cînd i-a fost pusă la îndoială, a găsit mijloace să o apere. Mai ales că, în cazul de faţă, mijloacele i-au fost la îndemînă: cei doi nu ar fi ezitat să spună orice în apărarea sa. Motive aveau. Cornel Idu, fostul director NAVROM, a fost inculpat în dosarul „Flota“, pentru înstrăinarea frauduloasă, după 1989, a celei mai mari părţi a flotei comerciale româneşti, pe care o gestionase în anii construirii socialismului, dar a fost beneficiarul a două prescrieri, scăpînd de orice răspundere penală. La începutul mandatului de preşedinte al lui Traian Băsescu, era deja unul dintre cei mai bogaţi operatori de nave, averea sa fiind estimată la 60-65 de milioane de dolari. A fost, pe rînd, beneficiarul unor privatizări controversate din industria navală, cît şi al unor contracte extrem de avantajoase încheiate cu marina militară. Una dintre firmele sale, „Octogon“, a primit contracte de reparaţii pentru navele „Albatros“, „Mărăşeşti“ şi bricul „Mircea“, care se ridicau la peste 100 miliarde de lei vechi (la nivelul de curs din 2005), reparaţiile fiind, după un vechi obicei, suprafacturate, iar lucrările mult tergiversate. Contractele i-au fost atribuite prin încredinţare directă de Gheorghe Marin, comandantul flotei militare, protejatul preşedintelui Băsescu, pe care Gheorghe Idu îl anchetase în mai 1989 pentru umflarea cheltuielilor de reparaţii la nava „Zimnicea“. Celălalt apărător al lui Traian Băsescu, fostul ofiţer stagiar Laurenţiu Mironescu, cel care declară că era la curent în 1989 inclusiv cu programul concediilor reprezentantului NAVROM la Anvers, este deputat de Constanţa al Partidului Democrat Liberal, partidul prezidenţial – ceea ce poate explica acuitatea şi clarviziunea cu care poate să reînvie trecutul.

În final, din această poveste de demult toată lumea a avut de cîştigat. Gheorghe Marin, cel atît de darnic cu omul de afaceri Idu, a fost numit de preşedintele Băsescu în fruntea Marelui Stat Major al Armatei, a fost avansat la gradul de amiral şi a devenit, după dezvăluirile din presă deja citate, posesorul unei superbe vile la Eforie Nord. Cum am arătat, Gheorghe Idu, fostul director al NAVROM şi blîndul inchizitor al lui Băsescu din mai 1989, s-a ales cu imunitate în faţa legii şi cu mulţi bani. Este de presupus că Laurenţiu Mironescu şi-a asigurat, datorită puterii sale de clarvăzător, un nou mandat parlamentar. Traian Băsescu s-a ales cu „onoarea reperată“. Cînd însă orgoliul supune şi scrie istoria, cineva pierde întotdeauna: adevărul.

Culisele istoriei

Istoria este o casă cu multe ferestre. Unele dintre acestea sînt deschise sau luminate şi nu este greu să priveşti înăuntru. Altele, dimpotrivă – sînt fie în penumbră, acoperite de obloane, sau, pur şi simplu, zidite. Dincolo de acestea din urmă se află o altă faţă a trecutului, o cameră întunecată; acolo se desfăşoară povestea de alcov a puterii, a secretelor ei şi a celor care, cum ei singuri spun uneori, fac istoria, în vreme ce noi, cei mulţi şi mărunţi, sîntem consideraţi personajele scenariului scris acolo, în spatele ferestrelor zidite. Nu este doar o figură de stil şi nici expresia unei obsesii, de altfel deseori întîlnită, prin care tot ceea ce nu se poate explica rămîne confuz şi învăluit într-un aer de mister, primeşte imediat un bilet de intrare sub mantia largă a teoriei conspiraţiei. Căci o bine-cunoscută butadă, atribuită „şcolii KGB-ului“, spune că „unii scriu istoria; noi o facem“.

În mentalul colectiv, culisele ultimilor ani ai regimului comunist din România poartă pecetea Securităţii. Atît de puternică a fost (şi este încă) obsesia noastră legată de omniprezenţa şi omnipotenţa ei, mai ales în primii ani de după prăbuşirea regimului, încît celelalte verigi ale sistemului au fost minimalizate sau uitate. Iar în ceea ce priveşte activitatea serviciului secret comunist, de cele mai multe ori s-a pus accentul în special pe latura lui de „braţ înarmat“ al partidului, prin care autorităţile au menţinut sub presiune şi control oamenii de rînd. Dar Securitatea trebuie privită şi ca o mare întreprindere – fiind nu doar un consumator, ci şi un producător de venituri. În special în ultima decadă a regimului comunist, instituţia s-a implicat activ în acţiuni comerciale şi inclusiv de producţie – aceasta din urmă vizînd fie copierea şi adaptarea de tehnologii, fie producţa de „tehnică specială“ specifică serviciilor secrete, pe care Securitatea o utiliza ea însăşi, dar o şi comercializa cu succes confraţilor din celelalte servicii secrete din ţările Pactului de la Varşovia. Dar nu de aici veneau banii. Pur şi simplu, prin servicii specializate, s-a ajuns, cu binecuvîntarea „înaltelor personalităţi de partid şi de stat“, cum era numit în limbaj securistic cuplul Ceauşescu, şi din dispoziţia expresă a fidelului lor executant, ministrul de Interne Tudor Postelnicu, ca Securitatea să controleze practic cea mai mare parte din comerţul exterior al României – de la vînzarea peste hotare a textilelor şi bocancilor pînă la exportul de cherestea, oţel sau ciment, incluzînd, ca „articole de lux“, solicitarea de „răscumpărări“ pentru saşii şi evreii care doreau să emigreze, care deveneau astfel subiectul unui comerţ cu carne vie. Instituţionalizînd practic acest comerţ cu carne vie, ofiţerii români au pus la punct chiar formulare tipizate, prin care se stabilea valoarea fiecărui om vîndut în funcţie de studii, vîrstă şi stare de sănătate.

Operaţiunile comerciale ale Securităţii erau numite, cu un termen generic, „aport valutar special“ şi au luat o asemenea amploare, încît, în primăvara anului 1990, Iulian Vlad, fostul şef al acesteia, mărturisea cu amărăciune: „Multe prejudicii s-au adus muncii de securitate, prestigiului instituţiei şi chiar bunului renume al ţării de către aşa-zisa activitate de aport valutar, pe care o realizau cu prioritate unităţile externe UM 0544 şi UM 0195 şspionajul şi contraspionajul extern – n.n.ţ, precum şi UM 0650 din Securitatea internă. În afară de faptul că sumele respective, de cele mai multe ori, reprezentau o cîtime din preţul de vînzare a mărfurilor şi statul oricum le-ar fi încasat în condiţiile unor negocieri corecte, ofiţerii de Securitate trebuiau să intre în tot felul de combinaţii cu străinii, nu de puţine ori compromiţătoare, iar controlul activităţii lor şi al valutei nu era sigur. Tot atît de rău era şi faptul că unităţile respective fuseseră într-o bună măsură deturnate de la misiunile pentru care au fost create şi care erau utile ţării. Cu toate încercările pe care le-am făcut de a scoate din preocupările Securităţii această sarcină, sau măcar de o reduce substanţial, nu am reuşit. Dimpotrivă, Postelnicu a ridicat-o la rangul de atribuţie prioritară, pentru îndeplinirea căreia trebuia să-şi aducă contribuţia întregul aparat“.

Afacerile Securităţii

Operaţiunile AVS, „aport valutar special“, denumire sub care se ascundeau aceste afaceri ale Securităţii ce atrăgeau comisioanele aferente, produceau mari sume în valută care alimentau conturi secrete, deschise în ţară la Banca Română de Comerţ Exterior (ulterior, BANCOREX). Conturile alimentate de AVS erau destinate finanţării unor acţiuni externe, economice sau de altă natură ale Securităţii, precum plantarea unor „dizidenţi“ ai regimului sau a aşa-ziselor „fantome“, agenţi cu o identitate fabricată. Dar „partea leului“ se vărsa în conturile lui Ceauşescu sau alimenta inves-tiţiile megalomane ale acestuia.

În Securitate existau două unităţi care desfăşurau activităţi cu caracter exclusiv economic: Întreprinderea de Comerţ Exterior „Dunărea“, sub comanda colonelului Constantin Gavril, încadrată în Direcţia de Informaţii Externe şi Serviciul Independent pentru Comerţ Exterior, codificat UM 0650, aflat sub comanda colonelului Ştefan Alexandru. La ICE Dunărea lucrau 115 ofiţeri, 10 subofiţeri şi 12 civili. În cadrul Serviciului Independent pentru Comerţ Exterior lucrau 41 de ofiţeri, 2 subofiţeri şi 2 civili. Sarcinile lor erau de a controla întreprinderile de comerţ exterior ale României şi a fi parte în negocierea contractelor acestora cu terţii. Pe de altă parte, cadrele fostei Direcţii de Informaţii Externe sau UM 0544 (care în 1989 număra 715 ofiţeri, 36 de maiştri militari, 197 de subofiţeri şi 111 încadraţi ca personal civil) participau ocazional la asemenea operaţiuni.

Cea mai mare parte a ofiţerilor angrenaţi în „aportul valutar special“ au lucrat sub acoperiri comerciale în Occident, gestionînd foarte multe dintre afacerile externe ale regimului comunist şi ale Securităţii. Unul dintre aceştia, Didi Secrieru, care controla o firmă a Securităţii, ICE ARPIMEX, estima că „aportul valutar special“ care a alimentat conturile lui Ceauşescu însuma „minimum două miliarde de dolari“. El a oferit un exemplu sugestiv privind modul de derulare a acestor operaţiuni. Întreprinderea de comerţ exterior în care „lucra“ s-a ocupat multă vreme de comercializarea în SUA a bocancilor româneşti, la preţul de 8 USD perechea. Din aceşti bani „doar şapte intrau în contul ICE ARPIMEX şi restul de un dolar lua calea unui cont intermediar“, din care banii erau vărsaţi în conturile lui Ceauşescu sau ale Securităţii.

Rolul lui Teodor Stolojan

Toate întreprinderile de comerţ exterior, ca şi centrala ministerului de resort erau sub controlul Securităţii şi foloseau aceleaşi practici. Raportarea centralizată către Ceauşescu cu privire la situaţia „aportului valutar special“ o efectua generalul Ion Moţ, şeful UM 0195, contraspionajul extern al Securităţii. Asistenţa de specialitate a „aportului valutar special“ era asigurată de un civil specialist din Ministerul Finanţelor, pe care îl chema Teodor Stolojan.

După 1989, ajuns prim-ministru, Stolojan a cooptat sau păstrat în Guvern numeroşi „specialişti“ de la ICE Dunărea şi fostul Serviciu Independent pentru Comerţ Exterior. Mai întîi, centrala Ministerului Comerţului Exterior fusese încă din primăvara anului 1990 populată cu foşti securişti. Directorul Direcţiei Asia şi Extremul Orient era colonelul Talpaş, secondat de maiorul Minculete. La fel se întîmpla la Direcţia Africa, unde directorul Grigore şi adjunctul său Bălan erau cadre ale fostei Securităţi. Direcţia Europa nu era condusă direct de securişti, dar numărul lor era mare şi aici, începînd cu fostul locotenent-colonel Culău, pe post de consiler, continuînd cu ofiţerii Nica, Mihoc, Berinde şi Fota. Acesta din urmă a fost promovat chiar ministru al Comerţului de către Teodor Stolojan, care probabil îi cunoştea îndeaproape „abilităţile“. Direcţia Chimiei din Ministerul Comerţului era condusă la începutul anilor ’90 tot de un ofiţer de Securitate, Neogescu, iar de Direcţia de Organizare şi Control a Ministerului răspundea fostul cadru al DSS Negulescu.

La conducerile unor întreprinderi de comerţ exterior din subordine, precum FRUCTEXPORT, AGROEXPORT, METALIMPORTEXPORT sau TERRA au lucrat în continuare foşti ofiţeri de Securitate din aceleaşi structuri destinate „aportului valutar special“ sau foste cadre ale Direcţiei de Informaţii Externe, spioni sub acoperire diplomatică, retraşi de la posturi după 1989. Ministerul a fost părăsit în 1990 doar de un singur securist – fostul ministru adjunct Bădiţă, care fusese general de securitate; dar generalul Bădiţă a fost consolat cu un post în diplomaţie, fiind numit consilier economic şef al Ambasadei României la Teheran. Nu e un exemplu singular, şi politica a fost continuată. Astfel, în august 1993, un număr de 17 foşti ofiţeri ai fostei Securităţi se aflau la posturi în străinătate, ca ataşaţi sau consilieri comerciali, alţi 11 lucrînd în Centrala Ministerului Comerţului Exterior. Petre Ciobanu, director în Ministerul Afacerilor Externe, Radu Herghelegiu, de la Departamentul pentru Reformă, şi Petru Rareş, director al EXIMBANK, fuseseră, de asemenea, ofiţeri DIE.

Din totalul de 156 de ofiţeri de la ICE Dunărea şi Serviciul Independent pentru Comerţ Exterior al Securităţii, prea puţini au rămas deoparte, continuînd, practic, să aducă „aport valutar special“, concret spus comisioane, pentru noii lor stăpîni din serviciile secrete sau din structurile puterii care îi proteja, dar şi pentru ei înşişi. Mai puţin vizibilă, această ridicare a lor la o putere şi bogăţie nesperate în timpul regimului comunist, cînd partidul, contrainformaţiile interne din structura militarizată a Securităţii şi Legea 18 a „ilicitului“ îi ţineau în frîu, este comparabilă, în acest plan al culiselor istoriei, cu ascensiunea politică a lui Traian Băsescu. Şi fac parte din acelaşi scenariu şi spectacol al tranziţiei.

Cu excepţia saşilor şi evreilor, majoritatea produselor de export care făceau înainte de 1989 obiectul contractelor controlate de Securitate, intrate sub incidenţa „aportului valutar special“, tranzitau sau uneori aveau ca punct de destinaţie portul belgian Anvers, încărcate la bordul vaselor NAVROM-ului, asistate aici de reprezentantul companiei, Traian Băsescu. La Anvers, cum e şi firesc datorită anvergurii pe care tranzacţiile comerciale o aveau în acest port, erau prezenţi la datorie şi ofiţerii de Securitate. Cu atît mai mult cu cît acest mare centru comercial era (şi este) o bine-cunoscută placă turnantă şi pentru un comerţ de natură specială, fiind cunoscut drept o piaţă a aurului, armelor şi diamantelor. România era pe atunci un important exportator de arme în ţările din lumea a treia şi poate nu întîmplător la Anvers se afla, în acelaşi timp cu Traian Băsescu, un ofiţer cu misiuni speciale în aceste zone, care avea să ajungă în zilele noastre, după cum se va vedea, unul dintre „cadrele de nădejde“ ale Serviciului de Informaţii Externe.

Postul de la Anvers şi Securitatea

Băsescu a negat şi neagă cu vehemenţă orice raporturi pe care le-ar fi avut cu Securitatea în perioada în care s-a aflat la post în Anvers. În 8 octombrie 2004, declara: „n-am scris rapoarte Securităţii. Bineînţeles că erau în contact cu mine consulul de acolo, oameni din ambasadă. A fost o mare preocupare pentru că, în acea perioadă, România avea nevoie să-şi întărească ceea ce se numeşte capacitatea de a furniza pe piaţa americană textile şi oţel“. Adică, aşa cum am arătat, era vorba de operaţiuni de comerţ exterior de anvergură, aflate sub controlul Securităţii. Băsescu a fost întrebat în aceeaşi împrejurare dacă în aceste rapoarte trimise în ţară de la Anvers a „turnat“ pe cineva. A răspuns: „Exclus. Şi vă asigur că, dacă exista un astfel de document, era în presă demult. Este exclus. N-am făcut aşa ceva. Şi nu-i obligatoriu să fii din categoria celor care-şi turnau colegii. Şi apoi, pe cine să torn la Anvers, că aveam în subordine belgieni?!“. Ca o paranteză fie spus, în 27 mai 2000, invitat la o emisiune TV, George Pădure, la acea vreme candidat PNL la Primăria Capitalei, a declarat despre Traian Băsescu, contracandidatul său din partea PD la Primăria Capitalei, că, pe vremea cînd era reprezentantul NAVROM-ului la Anvers, a transmis către Securitate note informative referitoare la el. Afirmaţia nu a fost nici probată, dar nici infirmată. Ulterior, în 2007, informaţii de presă anunţau audierea unui fost marinar, pe nume Furnică, la Comisia pentru anchetarea motivelor de suspendare a preşedintelui. Acest marinar ar fi vrut să ceară azil politic în Belgia, dar a fost împiedicat de Traian Băsescu, care l-a acuzat la căpitănia portului de un furt comis pe navă, şi ca urmare acesta a fost consemnat la bord. Întrucît subiectul nu avea legătură cu activitatea comisiei, s-a renunţat la audiere.

Activitatea lui Traian Băsescu la Anvers a făcut atît subiectul unor discuţii interne în Partidul Democrat, cît şi al dezbaterilor electorale pentru alegerile prezidenţiale. În 1997, după izbucnirea scandalului „Lista lui Severin“, conducerea partidului a convocat o reuniune restrînsă, la vîrf, în care s-a pus problema colaborării cu Securitatea a liderilor democraţi. Preşedintele Petre Roman lipsea, fiind plecat din ţară, dar vicepreşedintele Bogdan Niculescu Duvăz şi-a rugat colegii să-şi spună punctul de vedere. Cu acel prilej, Traian Băsescu le-ar fi mărturisit colegilor „ştiţi, eu am o problemă, am lucrat cu ăştia şSecuritatea – n.r.ţ, am fost obligat, dar nu am făcut poliţie politică“. Fostul vicepreşedinte PD Duvăz a declarat presei că, în opinia sa, Traian Băsescu „nu putea să fie la Anvers fără să aibă un gir, ca să nu zic mai mult, al Securităţii de atunci. Problema în acest subiect este că nu se poate face un raport clar între obligaţiile sale de serviciu şi cît anume l-a ajutat colaborarea cu Securitatea în meserie pe Traian Băsescu“. Subiectul a fost reluat ca temă electo-rală în campania pentru alegerile prezidenţiale din 2004, într-o emisiune difuzată pe postul naţional de televiziune din 8 decembrie 2004, cînd acesta a fost întrebat de Adrian Năstase, contracandidatul său la Preşedinţie, ce a făcut în perioada în care a lucrat la Anvers. Băsescu a răspuns: „La Anvers eu mi-am servit ţara. Toată cariera este legată de servit ţara, acolo unde a trebuit să mi-o servesc: la bordul navelor, în zone de război, în incendii, în furtună. Am adus acasă ţiţeiul de care avea nevoie ţara [...]. Mi-am servit-o şi la post, la Anvers, unde i-am făcut prima legătura port-conteiner între Constanţa şi Statele Unite pe nave româneşti“. Pe 7 februarie 2005, cu prilejul unei depoziţii în instanţă, el nu a negat însă că ar fi fost instruit de Securitate în prealabil, înainte de plecarea la post: „am lucrat trei ani în Belgia şi ar fi o copilărie să nu recunosc că mi se făcea instructaj“. În rest, afirma el, a fost vorba doar de rapoarte de serviciu, trimise la sediul NAVROM, de unde erau luate de Securitate „şi fiecare departament se folosea de informaţii cum credea de cuviinţă“. Afirmaţia a fost reluată şi într-o intervenţie telefonică în direct, la o emisiune televizată: „am lucrat la Anvers, îmi trimiteam obligatoriu în mod lunar rapoartele la compania de navigaţie. Sînt convins că au făcut interesul organelor de Securitate, măcar parte din ele“. Traian Băsescu avea dreptate – date privind activitatea sa de la Anvers se regăsesc în arhivele Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii.

Declaraţiile lui Cătălin Harnagea, fost director al SIE

În 22 august 2006, Cătălin Harnagea, fost director al SIE, declara într-un interviu la postul de radio BBC că a văzut rapoarte în care figura numele său: „rapoarte asupra funcţionării Agenţiei de la Anvers, da, am văzut. [...] Figura numele lui, nu figura un raport dat de el“. Întrebat de ziarişti dacă rapoartele lui Traian Băsescu puteau ajunge la Securitate, amiralul Anghelescu, fostul său protector, care îi semnase numirea în post la Anvers, a răspuns laconic: „era posibil să ajungă şi acolo“.

A avut Traian Băsescu legături cu această lume a culiselor istoriei? În interviul citat mai sus, Harnagea afirma că nu ştie de existenţa vreunui dosar personal pe numele Traian Băsescu în arhivele Serviciului de spionaj comunist: „nu poate să existe un dosar pe numele cuiva decît dacă persoana respectivă este sau un ofiţer, şi atunci el trebuie să raporteze din cînd în cînd centralei, sau colaborator, sau altceva, sau este o acţiune deschisă pe spaţiul respectiv, şi atunci este solicitat ca persoană de sprijin cineva, şi acel cineva trebuie să dea nişte rapoarte“. Harnagea nu are cunoştinţă nici de existenţa vreunui proces verbal de distrugere a unui asemenea dosar, care „ar fi fost normal să se păstreze. Cînd se distrugea, erau foarte precişi. Trebuia să existe o dovadă că a distrus dosarul X, Y şi Z, ca să nu fie niciodată tras la răspundere că nu l-ar fi distrus. Exista o precizie în inventariere foarte, foarte exactă“. Şi generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa excludea, într-un interviu, posibilitatea unei subordonări sau a legăturilor între Agenţia NAVROM de la Anvers şi Securitatea internă din România. Dar tot el menţiona o relaţie de subordonare faţă de Direcţia de Informaţii Externe şi Direcţia de Informaţii a Armatei, în baza unui decret din 1973. Documentul ar fi autorizat NAVROM, susţine Pacepa, să transporte „curier diplomatic secret“, adică echipamente militare occidentale supuse embargoului. Aranjamentele, preciza el, erau făcute chiar de şefii agenţiilor NAVROM şi căpitanii de nave. Iar Traian Băsescu a avut şi are pînă astăzi, cum se va vedea, legături bune cu „diplomaţii“ sub acoperire de la Bruxelles. Probabil, pe această filieră au ajuns în arhivele DIE informaţiile pomenite de Harnagea cu privire la activitatea sa la Anvers. Iar dacă nu s-a găsit un dosar al spionajului Securităţii pe numele său, nu s-a făcut publică nici o afirmaţie similară în legătură cu arhivele privind cadrele şi colaboratorii Direcţiei de Informaţii a Armatei din ultimii ani ai socialismului, în afara unei informaţii răzleţe de presă. Aceasta, citînd surse socotite „demne de crezare“, arată că în 1989, după sinuciderea ministrului Apărării, generalul Milea (fost comandant al tatălui preşedintelui la Regimentul 18 tancuri din Basarabi), în biroul lui s-ar fi găsit o notă prin care se solicita pentru ofiţerul acoperit Băsescu Traian, cu gradul de căpitan MApN), aprobarea de trecere în structurile de spionaj ale Securităţii.

via