Ascensiunea lui Traian Băsescu (II)

Fragmente din volumul în pregătire la Editura Polirom

 

In realitate, povestea acestui incendiu este puţin diferită, aşa cum însuşi Traian Băsescu o corecta. S-a întîmplat la 17 ani de la evenimente, mai exact pe 23 iunie 1998, în cadrul emisiunii „Starea de veghe – În spatele uşilor închise“, moderată de Sorin Roşca Stănescu, la postul de televiziune Prima TV. În emisiune s-a abordat, printre altele, subiectul colaborării lui Traian Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor, cu fosta Securitate. Întrebat asupra tipurilor de rapoarte înaintate organelor de securitate ca atribuţie de serviciu, în calitatea lui de comandant de navă, acesta a relatat cele petrecute la bordul navei „Argeş“, care, spunea el, au făcut obiectul unei asemenea note-raport, înaintate Securităţii. Faptul, şi anume incendiul devastator pomenit în reportajul din revista Flacăra, s-a petrecut în rada portului Rouen, în iarna anului 1981. Traian Băsescu se afla, după cum a relatat, de puţin timp la comanda navei care a înregistrat o defecţiune şi un incendiu la bord, pe parcursul operaţiunilor de descărcare a naftei, încărcătură puternic inflamabilă. Incidentul a dus la deversarea încărcăturii de pe navă. Dezastrul s-a produs, şi alte 38 de nave (faţă de 14, ale poveştii din Flacăra) aflate în rada portului francez au luat foc. Dar iată ce spunea Traian Băsescu despre cele petrecute în 1981, cînd era comandant pe nava „Argeş“: „sînt cîteva episoade foarte interesante, aş spune, care au făcut obiectul de interes al organelor de securitate din România, în mod cert. Spre exemplu, cînd eram comandant pe «Argeş», la trei luni de cînd îmi obţinusem brevetul de comandant. Am luat foc în portul Rouen nu numai eu, 38 de nave au fost în incendiul din Rouen, în Franţa. Nava suspectată că a generat poluarea, care a făcut ca tot bazinul portului Rouen şi Sena să fie tot o flacără pe o întindere de 3 kilometri, a fost nava mea, pentru că era nava cea mai mare din zonă şi descărcam naftă în dana rafinăriei «Shellfrançaise». Am stat acolo 28 de zile în anchetă. Legislaţia franceză funcţiona corect. Adică nu trebuia să dovedesc eu că nu s-a produs poluarea de la mine, ci autorităţile franceze trebuiau să dovedească faptul că s-a produs poluarea de la mine. În cele 28 de zile, m-am prezentat şi la tribunal, am fost şi în ancheta organelor de justiţie franceze şi, după 28 de zile, instanţa s-a pronunţat că nu poate fi probată vina navei «Argeş». Am plecat, dar au rămas un litigiu, o acuzaţie la adresa navei, de circa 12 milioane de dolari, o cerere de daune“.

Mai mult, Traian Băsescu a explicat la emisiunea respectivă că a scăpat de răspunderea presupusă de provocarea şi urmările incendiului, a modificat probele care i-ar fi putut conduce pe anchetatorii francezi la cauzele reale ale acestuia: „acum, pot să o spun public, nu mai e nici un secret, am schimbat ceva în instalaţie înainte să permitem accesul autorităţilor franceze la bord, ceea ce a făcut imposibilă demonstraţia, demonstrarea vinei noastre“. Întors în ţară, a mai spus Băsescu, el nu putea ţine incidentul secret faţă de Securitate: „a fost un litigiu, am explicat organelor de securitate ce s-a întîmplat cu noi acolo ş…ţ. Nu puteam să nu spun care a fost realitatea, măcar armatorului şNAVROM, n.n.ţ, armatorul nu puteam să mi-l mint, iar în echipaj erau destui care ştiau ce s-a întîmplat. Ar fi fost un risc pentru un comandant să nu spună cauza acelei poluări şi a dramei produse acolo. A făcut obiect de interes pentru organele de securitate acest incident, dar din punct de vedere tehnic“. Raportul la Securitate, cum lasă să se înţeleagă Traian Băsescu în emisiunea de la Prima TV, a fost făcut de nevoie, atîta vreme cît „noi eram sub controlul organelor de Securitate, toţi, de la ospătar pînă la comandant, prin aceea că anual primeam un aviz de navigaţie“.

Dar de ce această recunoaştere tîrzie a culpei în ceea ce priveşte incendierea portului Rouen? Nu poate fi vorba, aşa cum consideră unii ziarişti (spre exemplu: Dan Badea, „Băsescu a incendiat Rouen-ul“, în revista Bilanţ, noiembrie 2005), care au reluat povestea după ce Traian Băsescu a ajuns preşedinte, de prescrierea oricăror urmări penale sau civile ale faptei, căci, în fond, ea rămîne o faptă care nu face glorie nimănui. Motivul este unul mult mai prozaic. Fiind atunci, în 1998, de multă vreme în conflict cu lideri sindicali din navigaţie, care cunoşteau, ca mai tot personalul din flota comercială a României din anii ’80, această ispravă marinărească a comandantului de pe „Argeş“, Traian Băsescu a aflat de intenţia lor, de altfel materializată ulterior într-un memoriu adresat procurorului general Mircea Criste şi Ambasadei Franţei la Bucureşti, de a depune o sesizare penală, dezgropînd astfel acest subiect sensibil. Şi a făcut în aşa fel ca povestea să fie aflată mai întîi de la el, în varianta cît mai convenabilă şi onorabilă a confesiunii, lipsind de pregnanţă acuzaţiile cu privire la caracterul incriminator al faptelor. Astfel, arăta prin acest gest că nu s-a ferit să recunoască întîmplarea de la Rouen de bunăvoie, atunci cînd aceasta nu a mai putut provoca în vreun fel daune statului român. Un gest, s-ar spune, cavaleresc, de asumare chiar şi tardivă a culpei, dacă acest gest nu ar fi fost făcut sub presiunea dezvăluirii incidentului de către alţii. Dezvăluirea adevărului despre cele petrecute nu a avut consecinţe penale.

În 28 septembrie 1998, procurorul Ioan Adam, de la Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică din Parchetul General, răspundea memoriului trimis de sindicaliştii constănţeni cu privire la întîmplările din iarna anului 1981, de la bordul petrolierului „Argeş“, constatîndu-se că fapta nu este prevăzută de legea penală din România şi, în consecinţă, nu există. Cum nu mai exista pe atunci nici nava, înstrăinată într-unul dintre contractele păguboase ale PETROMIN-ului.

Dar şi în 1982 lucrurile s-au încheiat cu bine. Sîntem la finele unui an, cît s-a scurs şi de la incendiul de pe nava „Argeş“. Comandantul Băsescu este relaxat şi îi răspunde reporteriţei cucerite de la Flacăra: „după «ghinionul» cu incendiul, cînd ne-am întors în ţară, întregului echipaj i s-a acordat concediu de odihnă, chiar şi celor care îl făcuseră deja. Un mod frumos, omenesc de răsplată pentru curajul cu care băieţii de pe «Argeş» s-au luptat, învingînd. Imediat după concediu, mi s-a încredinţat comanda navei «Crişana». Vă spuneam că cea mai mare parte a echipajului m-a urmat“ (revista Flacăra, nr. 52/1982, 31 decembrie 1982, p. 12). Doi ani mai tîrziu, în octombrie 1984, Traian Băsescu a primit comanda petrolierului „Biruinţa“, nava-amiral a flotei comerciale a României. Recompensele arată că incidentul petrecut la Rouen a avut darul să-l avanseze. Fără îndoială, faptul de a fi evitat acuzarea navei româneşti de provocarea incendiului, foarte probabil din cauza precarităţii instalaţiilor tehnice de la bord, deseori cîrpite, cum am văzut că relata chiar comandantul Băsescu, în cursul lungilor trasee pe mare, i-a atras admiraţia superiorilor, dar şi laudele celor de la Securitate. Traian Băsescu a fost socotit, după incidentul de la Rouen, un erou, mai ales în condiţiile în care autorităţile române nu-şi reveniseră după un alt incendiu, un adevărat dezastru, petrecut cu trei ani în urmă, care a produs imense pagube financiare şi a îndoliat flota comercială a României.

În noaptea de 14 spre 15 noiembrie a anului 1979, la 5 dimineaţa, o cablogramă primită la NAVROM din partea autorităţilor navale turce anunţa că petrolierul „Independenţa“, nava-amiral a flotei comerciale româneşti, avînd la bord peste 90.000 de tone de ţiţei încărcat în Libia, cu care se îndrepta spre Constanţa, s-a scufundat în strîmtoarea Bosfor, în urma unei coliziuni cu un vas grecesc de tonaj mediu. Era un dezastru: petrolul scurs din tancurile vasului ardea pe mare şi avea să ardă aşa vreme de o lună, iar uriaşa navă, ruptă în două de explozii, se aşezase pe fundul puţin adînc al mării. Suprastructura rămasă la suprafaţă era contorsionată de temperatura incendiului izbucnit, care topise metalul. Forţa exploziilor spărsese geamurile mai multor clădiri de pe malul mării, iar norii de fum au fost multă vreme vizibili de departe, marcînd locul tragediei. După cum s-a stabilit ulterior, de către un tribunal turc, vina pentru coliziune a aparţinut, în proporţie de nouă zecimi, comandantului neexperimentat al cargoului grecesc. Dincolo de consecinţele grave în plan material pentru statul român, care pierdea astfel nava-amiral a flotei sale comerciale, aflată abia la al 19-lea voiaj, în cel de-al doilea an de exploatare, dimensiunile umane ale tragediei i-au marcat atunci pe toţi marinarii flotei române. „Independenţa“ se afla în acea noapte sub comanda unui tînăr ofiţer, de 35 de ani, Mihai Dorinel, care a pierit în dezastru, după ce a încercat, realizînd urmările coliziunii şi ale incendiului care i-a urmat, să-şi determine echipajul să părăsească vasul. Doar trei dintre cei ce s-au încumetat, încă din primele momente, să sară de la o înălţime de 16 metri în mare, s-au putut salva. Restul echipajului, 42 de oameni, au pierit arşi, zdrobiţi de suflul exploziilor, sau înecaţi într-o mare de petrol în flăcări. Povestirile supravieţuitorilor au fost terifiante, iar jalea şi doliul au cotropit portul Constanţa, pe măsură ce cadavrele recuperate ale echipajului erau aduse acasă. 11 dintre trupuri nu au mai fost găsite niciodată . „Cei mai mulţi dintre oameni au murit înainte de a sări în apă“, a povestit Dragoş Voicescu, unul dintre supravieţuitori. „Cred că au fost omorîţi de suflul exploziilor, căci puţini au fost cei găsiţi înecaţi.“

Nicolae Romulus Moise, căpitan de cursă lungă, directorul Intreprinderii de Exploatare a Flotei Maritime NAVROM, a fost şeful comisiei române care s-a deplasat la locul dezastrului: „am fost puternic afectat şi impresionat de moartea marinarilor români şi de pierderea unei asemenea nave. Imediat după stingerea incendiului, am urcat la bordul epavei. Ceea ce am văzut m-a înfricoşat. Am fost îngrozit cînd am înţeles puterea exploziilor şi intensitatea temperaturilor foarte mari care au afectat nava. Las la o parte hublourile, de exemplu, a căror sticlă era pur şi simplu topită, dar tubulatura de pe centrul navei şi o parte din suprastructuri erau transformate în cenuşă, ca şi cum nu ar fi existat. Am fost copleşit cînd mi-am imaginat grozăvia celor petrecute acolo, de felul în care au putut muri acei oameni. Nu se mai putea vorbi de noţiunea de cabine, în sensul de a intra pe vreo uşă. Pereţii de tablă despărţitori nu mai existau, se topiseră efectiv pînă la pulverizare, erau aşa, doar nişte spaţii goale şi lugubre; ca nişte cavouri. Nu a fost găsit vreun cadavru la bordul epavei. La asemenea temperaturi degajate de puterea exploziilor şi incendiului, cu mult superioare punctului de topire a fierului, nici nu s-a mai pus problema găsirii de cadavre. Mai ales în partea dinspre prova comenzii, acolo unde a bătut focul, toate cabinele şi ce era în cabine s-au topit pur şi simplu“. Mult mai afectat a fost Constantin Preda, comandantul petrolierului „Independenţa“, care se afla la ţărm, în concediu în timpul acestui ultim voiaj al navei sale, şi îi lăsase comanda secundului Mihai Dorinel. El a fost trimis să identifice cadavrele echipajului: „în ţară am trimis 31 de sicrie. Alţi 11 oameni au fost daţi dispăruţi, fie că au fost pulverizaţi de explozii, fie că nu au mai fost găsiţi în urma operaţiunilor de căutare. În plus, s-a pierdut întreaga navă şi toată încărcătura. Au rămas atîtea familii îndoliate şi atîţia copii orfani. Cred că eu am murit şi înviat pentru fiecare dintre cei 42 de oameni morţi, pentru fiecare mamă, soţie, frate şi soră, pentru fiecare copil orfan […]. Cu ce au greşit oamenii aceia ca să moară atît de groaznic? Vă-nchipuiţi? Va înţelege cineva cum s-a murit acolo? ş…ţ Am găsit şi recuperat un ceainic şi o ceaşcă de alpaca, cu care bucătarul navei avea o plăcere deosebită să-mi servească ceaiul. Am recuperat şi limba clopotului de pe navă“.

Era cam tot ce rămăsese din nava-amiral a flotei comerciale româneşti, în afară de durerea a 42 de familii îndoliate şi deruta autorităţilor navale române, care şi-au revenit cu greu din pierderea suferită. Toate mărturiile de mai sus au fost consemnate la 20 de ani de la tragicele evenimente. Atunci, în 1979, în secretomania lor absurdă, autorităţile române au decis să păstreze tăcerea asupra dezastrului. Pînă şi numele navei, „Independenţa“, a dispărut de pe macheta uriaşului petrolier din holul Întreprinderii NAVROM. România socialistă trebuia să înregistreze numai succese. Pierderile, chiar şi morţii, treceau sub tăcere.

Acestea sînt deci circumstanţele care explică modul în care autorităţile române au privit fapta lui Traian Băsescu de la Rouen. Nu numai că a reuşit să stingă propriul petrolier, la bordul căreia izbucnise un incendiu, şi să îl salveze, chiar dacă a pierdut o mare cantitate a încărcăturii, deversate în apă. Iar dacă astfel a incendiat celelalte nave din rada portului Rouen conta mai puţin, atîta vreme cît a reuşit să scape cu faţa curată din ancheta autorităţilor franceze care au investigat cauzele dezastrului. S-a decis, foarte probabil încă de atunci, că Traian Băsescu merită, într-adevăr, să devină „cel mai“ din flota comercială a României socialiste, primind chiar aviz să poată povesti pentru presa socialistă, dar cu măsură (fără a da detalii despre locul şi data incidentului), despre faptele sale la cîrma navei „Argeş“.

Recompensarea lui şi a echipajului de pe „Argeş“ erau un semn al proclamării oficiale a nevinovăţiei lor în provocarea incendiului din portul Rouen. Consecinţele, în cazul dovedirii culpei, ar fi putut să fie dezastruoase pentru armator (NAVROM) şi proprietar, care era statul român: fie plata a 12 milioane de dolari, fie arestarea navei, în condiţiile în care nu trecuseră nici doi ani de la pierderea tragică a „Independenţei“, nava-amiral a flotei comerciale a României. Şi, să nu uităm, prioritatea economiei socialiste era atunci obţinerea, şi nu pierderea de valută, căci Nicolae Ceauşescu îngropa deja fiecare dolar în Canalul Dunăre – Marea Neagră şi la temelia Casei Poporului, a cărei transformare din proiect faraonic în realitate tocmai începuse, prin demolarea unui întreg cartier al Bucureştiului.

Milionarul

Recompensele de care s-a bucurat Traian Băsescu au venit repede. Mai întîi, i le-a oferit viaţa. În 6 decembrie 1975, cu puţin înainte de plecarea în primul său voiaj pe mare, s-a căsătorit cu Maria Andruşca, fiica unui fost subofiţer din trupele de securitate, devenit ulterior şef de post de Miliţie. Făcînd o paranteză aici, mediul familial în care a trăit Traian Băsescu poate explica marea sa simpatie pentru haina militară. Insuflat mai întîi de tată, ofiţer în armată, apoi sporit de propria opţiune, de a îmbrăca uniforma de ofiţer de marină, spiritul său cazon se putea consolida şi în compania socrului. Intrat în Jandarmeria română înainte de război (la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, în 1939, era, la 20 de ani, elev la Şcoala de subofiţeri de jandarmerie de la Drăgăşani), Gheorghe Andruşca a reuşit să se menţină şi după epurarea acesteia de către comunişti, intrînd în rîndul nou-createlor Trupe de Securitate (care au avut un rol activ şi nefast în impunerea forţată a colectivizării, ca şi în alte acţiuni represive). A ajuns apoi şef de post de miliţie la Cajvana, în judeţul Suceava, unde localnicii îşi amintesc despre „dom’ şăf“ că i-a băgat la colectiv, că „era iute la mînie şi avea pică pe chiaburi“. La 87 de ani, cînd a participat la festivităţile de Ziua Jandarmeriei, fiind socotit veteran al Jandarmeriei sucevene, Gheorghe Andruşca s-a dovedit a fi un bătrîn credincios, după datină, cerînd dezlegare preotului atunci cînd a fost să ciocnească un păhărel de ţuică, la acel ceas aniversar. Dar să ne întoarcem la familia Băsescu.

La mai puţin de doi ani de la căsătorie, soţia, Maria, i-a oferit lui Traian Băsescu o primă bucurie în 1977, cînd s-a născut primul lor copil, o fată botezată Ioana. Trei ani mai tîrziu, a venit pe lume cel de-al doilea copil al familiei Băsescu, tot o fată, Elena. Şi aici închidem capitolul asupra vieţii de familie a lui Traian Băsescu, din respect pentru spaţiul privat, în care pînă şi istoria trebuie să privească cu pudoare.

Bucuriile vieţii de familist au fost completate de recompensele materiale de care Traian Băsescu a avut parte din plin. Aşa cum deseori a mărturisit-o, „a dus-o bine“ în timpul regimului comunist, fie de pe urma misiunilor pe mare, fie ca reprezentant al NAVROM la Anvers. „Domnule, eu am avut bani, slavă Domnului, ca lup de mare, am avut bani şi înainte de Revoluţie, cît am lucrat in Belgia, deci eu am venit în politică cu Audi 80“, se mîndrea Traian Băsescu într-un interviu din Academia Caţavencu, ironizîndu-şi totodată adversarii politici. „Să limpezim lucrurile. Năstase a venit în politică în Trabant. Pe bune, uite, Năstase a intrat în politică cu Trabantul, şi ăla, din orgoliu nemăsurat, l-a vopsit în negru, să pară Ceaika. În ziua Revoluţiei, eu aveam Audi 80, el un Trabant.“

Şirul recompenselor primite pentru activitatea sa în marină a început cu un apartament, primit încă pe cînd era ofiţer, pe 10 ianuarie 1980, prin repartizare din lista alocată Întreprinderii de Exploatare a Flotei Maritime NAVROM Constanţa. La acea dată, familia Băsescu „se compunea“ din „soţ, soţie şi un copil“, Ioana Băsescu, dar i s-a repartizat un apartament cu 4 camere plus dependinţe, situat în Aleea Zmeurei nr. 2, bl. U, sc. A. I s-a făcut, fără îndoială, un mare favor, căci repartizarea a încălcat normele legale în vigoare la acea vreme, după care avea dreptul la doar 2 camere, avînd în vedere numărul restrîns al membrilor de familie. După 1989, mai precis în 26 mai 1992, pe cînd era ministru al transporturilor în guvernul Stolojan, Traian Băsescu a cumpărat apartamentul respectiv, pe baza contractului nr. 1415,  achitînd pe loc suma de 140.000 de lei; cam 630 de dolari, la vremea respectivă.

Blocul de pe Aleea Zmeurei în care a locuit familia Băsescu este unul „destul de cenuşiu“. Vecinii lui Traian Băsescu, deşi acesta nu mai locuieşte de ani buni acolo (iar apartamentul cu 4 camere a fost trecut din 1999 pe numele fiicei sale, Ioana), sînt discreţi. „Mai vine şi el pe aici, dar rar“, spune o vecină, scuturînd o pătură de la balcon. Înăuntru, pe casa scărilor, „termopane, scara e curată, opt din cele zece uşi sînt metalice“. Ziaristul care încearcă să reconstituie un crîmpei din viaţa de aici a cuplului Băsescu este refuzat ferm de o altă vecină: „n-o să vă spună nimeni nimic! Scrieţi că e cel mai cumsecade vecin! Atît!“. Dar un vecin absent. Administratorul blocului se arată ceva mai generos cu informaţiile: „colocatar bun, plăteşte dările regulat ş…ţ. De fapt, vine un vecin, că ei apar doar vara, la plajă“. Sînt confirmate şi „activităţi colaterale“ navigării pe mare ale lui Traian Băsescu, care i-au rotunjit substanţial veniturile înainte de 1989: „Da, aducea ţigări, blugi ş…ţ. Ce să zic, mă mai întreabă lumea cum e să fiu vecin cu el, dar ce să le spun? ş…ţ Păi, ce să ne facă, măi, să ne zugrăvească el?“. Omul are dreptate. Pe Aleea Zmeurei, rămîne o uşă metalică închisă peste poveşti vechi, acoperind în penumbra unui apartament nelocuit în cea mai mare parte a anului istoriile unei familii şi preistoria unei cariere politice. Apartamentul din Constanţa a mai jucat un rol activ în viaţa lui Traian Băsescu o singură dată după plecarea sa spre Bucureşti, în marşul de cucerire a Capitalei şi a întregii Românii. În anul 1996, acesta a girat cu el un împrumut de la Banca Agricolă al fratelui său, Mircea, împrumut despre care vom mai vorbi.

Dar apartamentul cu 4 camere primit în 1980 de la NAVROM este doar o mică parte a recompensei. Traian Băsescu, după cum însuşi spunea, a cîştigat bani. Foarte mulţi bani. În iulie 2002, în contextul în care în presă au apărut informaţii care arătau că a investit brusc 2 miliarde de lei, cumpărînd un teren şi un autoturism Mercedes, declara că pînă în 1990 adunase pe carnete CEC 1.000.000 de lei. O sumă impresionantă pentru orice român care cunoaşte valoarea banului în anii comunismului, precum şi cît de greu se cîştigau de către cei mulţi. Dar, cum însuşi Traian Băsescu lasă să se înţeleagă, el se număra printre aleşi, printre favoriţii sorţii: „pe mine m-a găsit Revoluţia cu bani. După 12 ani de serviciu pe mare, după 3 ani de serviciu în Belgia, eram un om care cîştigase bani mulţi ş…ţ. Dacă mă căutaţi la CEC în vremurile acelea, vedeaţi că aveam 1.000.000 de lei ş…ţ. Deci nu m-a găsit Revoluţia sărac! Eu, înainte de a-mi cumpăra Mercedesul, am avut trei maşini Audi“ – declara Băsescu, în iulie 2002, pentru Jurnalul Naţional. La acest milion se adaugă, după cum tot el avea să precizeze într-o altă declaraţie publică, o sumă mare în valută, şi anume 60.000 de dolari. Nu mai cunoaştem pe nimeni care se poate lăuda că acumulase, la vedere, fără teamă de vestita Lege 18 a cîştigurilor ilicite, o asemenea avere. După cum se ştie, spre exemplu, Elena Ceauşescu, căreia i s-au făcut publice economiile păstrate pe libretele CEC care i-au fost confiscate în aprilie 1990 de statul român, avea cu puţin mai mult de un sfert din banii lui Traian Băsescu, şi anume 270.000 de lei.

Pe lîngă milionul de la CEC şi cei 60.000 de dolari, despre care nu a precizat în ce formă au fost „economisiţi“ (fiind greu de crezut că autorităţile comuniste i-ar fi permis un cont în valută de asemenea dimensiuni), Traian Băsescu şi familia sa mai adunase încă aproape 1.000.000 de lei, adică, mai precis, echivalentul a 895.000 de lei, în bunuri de valoare. Astfel, într-o declaraţie de avere, specifica drept valori dobîndite în perioada 1975-1989 bijuterii (cercei, brăţări, lănţişoare etc.) în valoare de 20.000 de dolari, precum şi ceasuri şi brichete în valoare de 35.000 de dolari. De asemenea, el a mai declarat tablouri în valoare de 17.000 de euro, dobîndite începînd din 1985. Deci, după propriile-i declaraţii, Traian Băsescu poate fi socotit, fără îndoială, printre cei mai bogaţi oameni din România socialistă. Economiile sale totalizau în jur de 2.800.000 de lei. Cel puţin după carnetele CEC, valută, bijuterii, ceasuri, brichete şi tablouri, după cum însuşi declară, era de peste zece ori mai bogat ca Elena Ceauşescu. În cei 13 ani şi 4 luni de muncă, pînă în decembrie 1989, a pus deoparte, după o socoteală simplă, în medie 561 de lei în fiecare zi, inclusiv în perioadele de concediu, 17.500 de lei pe lună, 210.000 de lei pe an. Acestea sînt doar economiile realizate de familia Băsescu înainte de 1989, după propriile declaraţii ale lui Traian Băsescu. Dacă la suma declarată a economiilor familiei adăugăm cheltuielile curente ale acesteia, calculate la limita de jos a modestiei, la circa 3.000 lei pe lună, se adaugă, la banii declaraţi drept economii încă 480.000 de lei. Ajungem deci la 3.280 milioane de lei venit net, adică aproape 822 de lei pe zi, 25.000 de lei pe lună, 300.000 de lei pe an, pentru fericiţii locuitori ai apartamentului cu patru camere din Aleea Zmeurei, pentru întreaga perioadă scursă de la data în care capul familiei Traian Băsescu îşi lua în primire brevetul de ofiţer şi pînă la ziua în care Nicolae şi Elena Ceauşescu îşi luau zborul de pe clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român din Bucureşti. Un partid darnic cu domnul Băsescu, ceea ce explică greutatea cu care acesta, ajuns preşedinte al României, s-a lăsat convins să condamne regimul comunist în care, în mod justificat şi sincer, spunea că a dus-o bine. Mai mult decît bine. Este lesne de înţeles, dacă e să ne aducem aminte că o franzelă costa 3,50 lei, un kilogram de carne de porc era 35 de lei, unul de salam de vară, 64 de lei, un litru de ulei sau un kilogram de zahăr, mai puţin de 10 lei. Atunci cînd se găseau. Dar este greu de presupus că, avînd parte de atîţia bani, familia Băsescu a stat la coadă ori s-a „bucurat“ de politica „judicioasă“ de „raţionalizare“ a hranei. Cum spunea o lozincă a Frontului Salvării Naţionale, partidul care a fost trambulina politică a lui Traian Băsescu, el „n-a mîncat salam cu soia“.

Comparativ cu aceste venituri, ca profesor stagiar (de istorie), autorul acestor rînduri avea un salariu lunar de 2.164 de lei. Un prieten, inginer petrolist, la încheierea celor trei ani de stagiu, cîştiga 2.560 de lei pe lună. Salariul mamei, muncitoare textilistă necalificată, cu peste 20 de ani vechime, era de 2.644 de lei. Un lector universitar ajungea la 3.000 de lei lunar net, iar un şef de catedră universitară, cu vechime şi maximul de titluri academice, la 6.200 de lei. La palierul cel mai de jos în România socialistă, un cooperator nu cîştiga pe lună, în cazurile cele mai bune, mai mult de 800 de lei pentru zilele-muncă prestate (mai puţin decît Traian Băsescu într-o zi). Un muncitor sezonier, fără calificare, la plata cu ora, primea (după grilele de salarizare ale epocii) exact 6 lei şi 8 bani pe oră. Pentru a realiza veniturile lui, un asemenea muncitor ar fi trebuit să muncească peste jumătate de milion de ore, adică nu mai puţin de 22.452 de zile şi nopţi, iar o sumă similară numai cu aceea economisită de Traian Băsescu în acei ani ar fi fost obţinută de autorul acestor rînduri prin predarea istoriei Republicii Socialiste România, neîntreruptă, fără vacanţe, vreme de 108 ani şi 4 luni.

via